Sub semnul credinţei şi al istoriei

În sezonul estival actual, paşii m-au purtat recent şi prin alte locuri încărcate de istorie, credinţă şi frumuseţi – patimă ochiului şi inimii. Drumul spre Bacău, liniştit în miez de noapte. Un scurt popas aici, sub cerul înstelat, după zile cu ploi şi furtuni. Cu aceeaşi stare de la plecarea din Suceava, căutam să scutur neliniştea din cuvinte, privind spre poarta cerului. Somnul mă încerca. Îl voiam şi simţeam vise pe la gene, dar degeaba. În goana autocarului, în acea legănare uşoară, am lăsat în urmă Oneştiul şi am început să urcăm prin Oituz spre Târgul Secuiesc, prin acele serpentine străjuite de păduri pe care le-am admirat la întoarcere, când soarele, cu razele lui darnice, le mai săruta. Am străbătut o parte a judeţului Covasna, când se crăpa bine de ziuă. Într-un timid răsărit de soare, privirile furau din frumuseţile din jur. Simţeam cum razele soarelui se alintau numărându-mi parcă respiraţiile. Îmi spuneam în gând că mi-ar mai trebui doi ochi să pot cuprinde tot, până la orizonturile de pe dealuri şi munţi în rostogolire, cu coamele lor netulburate.

La oră matinală ne-am oprit la Mănăstirea Caraiman de la poalele Bucegilor, construită de stareţul Gherontie Puiu, un mic colţ de rai, o oază de linişte şi rugăciune aprinsă ca o candelă în adâncul orbitelor. Totul sub putere divină, cântări îmbrăţişate de mirosul de tămâie şi rugi rostite întru slava Celui de Sus.

În aerul curat şi primenitor al dimineţii, cu inimile încărcate de mireasma florilor trezite din somn, ne-am îndreptat spre telecabina cu care am urcat, nu cu puţine emoţii, spre vârful munţilor, la Babele şi Sfinx. Acolo, o panoramă de vis, o tihnă împărătească. În câteva locuri zăpada, încă leneşă, nu avea gând de plecare. Am ajuns şi eu la unul din pâlcuri. Am atins-o cu mâinile, apoi am făcut un bulgăre cu care m-am jucat puţin.

De jur-împrejur florile de munte parcă îi dădeau ghes. Am luat cu noi chipul Babelor şi al Sfinxului, alte imagini imortalizate de aparatul de fotografiat. Simţeam o bucurie nemaitrăită, emoţii ce se împleteau la coborâre cu verdele din jur. Încercam să mai potolesc din ele. Le-am lăsat apoi zălog în tăcere, precum o rugă nerostită, pe trunchiurile brazilor.

Breaza, Sinaia erau înţesate de oameni de toate vârstele, cu rostiri în diverse limbi. Străzile erau ca o pensulă trecută prin culori şi pulsul zilei era mereu în creştere. Castelul Pelişor şi Castelul Peleş, mărturie a unui timp benefic pentru ţară, ne-au oferit momente de bucurie şi meditaţie. Curiozitatea trezită demult, acum vis împlinit. Sunt de prisos cuvintele cu care ai încerca să descrii ceea ce privirea a surprins lacomă. Doar paşii prin foarte multe încăperi, nu numai aici, ci şi la Castelul Bran, dau măsura voinţei de a ajunge la ele. Frânturi de istorie cu care ne mândrim şi le purtăm în suflet.

Tot la Sinaia, mănăstirea cu acelaşi nume, ne-a primit în miez de zi. Cu o arhitectură aparte, încadrată într-un perimetru larg, loc de închinare şi reculegere, oferă vizitatorilor mărturii din istoria ei îndelungată, înveşmântată astăzi şi cu alte odoare de mare preţ.

Am revenit spre autocar pe aceeaşi alee înţesată de lume şi de tarabe pline cu mărfuri de toate felurile, pe un fond sonor variat, colorat cu fumul de la grătarele pe care se răsfăţau mici şi alte produse din carne.

Cum călătorului îi şade bine cu drumul, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Viforâta, altă urmă din vatra de lumină a Ortodoxiei, aflată în plină reconstrucţie. Profunzimea florală de aici, explicaţiile stareţei, vizitarea micului muzeu şi a bisericuţei vechi ne-au făcut să uităm repede de oboseala de peste zi.

Odată cu apropierea serii am poposit la Târgovişte, fosta Cetate de Scaun a Ţării Româneşti, cu 40 de voievozi, unde ne-a fost şi masul.

În prag de dimineaţă am pornit spre Sfânta Mănăstire Dealu, a cărei vechime se pierde prin negura vremii, prima atestare documentară fiind din 28 martie 1451, emisă de Vladislav al II-lea (1448-1456). Radu Vodă cel Mare, găsind mănăstirea în ruină, a fost primul care s-a implicat în rezidirea ei. Cea mai valoroasă realizare din această etapă o constituie Biserica „Sfântul Nicolae”, sfinţită la 4 decembrie 1501, mărturie şi inscripţia plasată de o parte şi alta a uşii de la intrare: „Io Radu Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn a toată Ţara Românească, fiul marelui Vlad Voievod, în anul 7008…”. Ansamblul arhitectonic este compus din biserica mănăstirii, turnul clopotniţă, paraclisul şi corpul chiliilor, terminat de Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu cel Mare, „tăiat de tânăr de tot” din porunca lui Neagoe Basarab. Arhitectura bisericii este de sorginte sârbească, iar ornamentaţia faţadelor este în stil armenesc, considerat unicul monument al acestei perioade din Ţara Românească cu faţadele lucrate în întregime în piatră fălţuită şi profilată. Pictura a fost executată de către meşterul Dobromir, cel care în anul 1526 a zugrăvit şi biserica Mănăstirii Argeşului.

La Mănăstirea Dealu, domnitorul Radu cel Mare a întemeiat un puternic centru de răspândire a culturii scrise, aici luând fiinţă prima tipografie din spaţiul românesc şi sud-est european, de sub teascurile căreia au ieşit, prin strădania ieromonahului Macarie: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevangheliarul (1512). În anii 2008, 2010 şi 2012, la iniţiativa Înaltpreasfinţiului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, Arhiepiscopia Târgoviştei şi Biblioteca Academiei Române au retipărit, în ediţie jubiliară, cele trei capodopere macariene.

Un moment emoţionant din viaţa mănăstirii şi a ţării a fost cel de la sfârşitul Primului Război Mondial, când, după ce va fi pribegit pe meleaguri moldave, la Iaşi, capul Viteazului Voievod Mihai, a fost readus cu mare alai la vatra strămoşească, cu trenul regal, în august 1920, şi depus în sarcofag, în prezenţa regelui Ferdinand, a conducerii Academiei Române şi a Guvernului. Sunt emoţionante cuvintele lui Nicolae Iorga de pe piatra de mormânt: „Vin de la drum lung… De la Iaşi la Târgovişte… aducând capul cel tăiat cu barda duşmanului, chivotul acela sfânt al celor mai mari gânduri româneşti”.

La 8 septembrie 2001 a avut loc aici un eveniment istoric a cărui unicitate va fi consemnată de posteritate, punctul culminant consumându-se cum era şi firesc. Atunci s-au comemorat două evenimente: împlinirea a 400 de ani de la moartea martirică a Voievodului creştin Mihai Viteazul şi 500 de ani de la sfinţirea bisericii Mănăstirii Dealu.

După vizitarea parcului din centrul oraşului, amenajat sub formă de dreptunghi, pe laturile căruia se află chipurile celor 40 de voievozi, înţesat cu flori şi arbuşti ornamentali, am vizitat Curtea Domnească şi Turnul Chindiei. Aici a mutat Mircea cel Bătrân capitala ţării de la Curtea de Argeş, din motive economice, dar şi strategice, fiind aşezată între cele două râuri, Ialomiţa şi Dâmboviţa, munţii fiind în apropiere, în caz de atac al duşmanilor. Mănăstirea Silea, nu departe de aici, ctitorie a lui Vasile Lupu, ne-a prilejuit clipe de neuitat, admirându-i frumuseţile interioare şi exterioare, beneficiind şi de preţioase date oferite de stareţul ei.

Sub cerul parţial înnorat, câţiva stropi de ploaie ne-au întâmpinat la Mănăstirea Nămăieşti, situată la o altitudine de 765 de metri, pe o stâncă, într-un cadru natural deosebit de frumos. Se spune că trei ciobani, fiind cu oile la păscut prin partea locului, au ajuns la o stâncă mare, în care, mai târziu, s-a făcut această bisericuţă. Rămaşi cu oile peste noapte, toţi trei au avut acelaşi vis: bătăi de clopot, cântări bisericeşti şi un înger li s-a arătat spunându-le că acolo, în sânul acelei stânci, stă de secole ascunsă o icoană zugrăvită după chipul cel adevărat al Maicii Domnului. În a treia noapte li s-a arătat în vis chiar Maica Domnului, cu icoana, şi le-a arătat locul de intrare în grotă (biserică), spunându-le: „În locul unde veţi găsi icoana, veţi face un lăcaş de închinăciune în slava şi cinstirea «Intrării în Biserică a Sfintei Fecioare Maria», Izvor de Viaţă şi Tămăduire”.

Icoana scoasă la iveală de către ciobani este una dintre cele mai vechi din toată lumea creştinească, pictată de Sfântul Evanghelist Luca, la îndemnul Maicii Domnului. Potrivit înscrisurilor istorice, această icoană a fost adusă aici, la Nămăieşti, de Sfântul Apostol Andrei, cel care a creştinat cu dragostea sa românii.

În timp ce admiram interiorul şi ne închinam pe la icoane, o domnişoară din grupul nostru a cântat două pricesne, care i-au impresionat pe cei prezenţi. Lângă mănăstire, prin grija deosebită a maicii stareţe Ana Lucia Nedelea, se află, într-o încăpere mare, o valoroasă colecţie de costume populare, păstrate din trei generaţii, cu o valoare simbolică deosebită.

La coborâre, ne-am oprit la Casa memorială a poetului muscelean George Topârceanu, unde, în mai multe încăperi, te laşi repede furat de „reîntâlnirea” cu poetul la el acasă. Pe un fond muzical plăcut, cu recitări din creaţiile sale, paşii duc spre exponatele din vitrine cu opera sa, cărţi primite cu autografe, obiecte care i-au aparţinut lui şi familiei, fragmente privitoare la opera poetului, aparţinând unor critici literari.

Mausoleul de la Mateiaş, o construcţie impunătoare, cu sute de trepte distribuite pe trei părţi, domină peisajul. Din păcate, nu a putut fi vizitat în interior, fiind întreruptă lumina electrică. L-am admirat din exterior, urcând până la el. Are pe părţile din faţă două citate emoţionante, dedicate celor care s-au jertfit pentru apărarea ţării, dar şi un îndemn pentru urmaşi de a nu uita faptele lor pentru ca ţara să fie liberă şi să o apere, la nevoie, împotriva duşmanilor.

Cu sufletul plin de bucuria descoperită la Nămăieşti şi la Mausoleu, ne-am oprit la Castelul Bran, destul de aglomerat, care stă de strajă la porţile timpului. Am urcat anevoios scările ce duc la cele patru etaje şi am încercat, pe fugă, să tragem cu ochiul dintr-o parte în alta, destul ca să ne formăm o imagine despre ceea ce a fost, acum file interesante de istorie.

Cele trei zile s-au încheiat cu vizitarea parţială a Braşovului, unde viaţa trepidează într-un ritm alert şi plin de neprevăzut. Ne-am îndreptat mai întâi la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, acolo unde a fost înfiinţată prima şcoală în limba română. Despre istoricul ei ne-a vorbit preotul Vasile Oltean, profesor universitar, autor al mai multor cărţi, care ne-a emoţionat cu glasul lui blajin şi clar, cu multitudinea de date şi informaţii destul de importante. Pe parcursul mai multor momente de răgaz, ne-a dat autografe pe cărţile cumpărate şi a răspuns diferitelor întrebări adresate. În curtea bisericii ne-am oprit şi la mormântul lui Nicolae Titulescu, pe piatra funerară fiind câteva citate din opera sa.

Piaţa Sfatului a fost alt loc de vizită, începând cu Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, apoi am admirat frumuseţi din jur, cu ochii şi la telecabina spre Poiana Braşov, suprasolicitată în zi de duminică.

Ne-am strecurat apoi, doi câte doi sau chiar câte unu, pe cea mai îngustă stradă din ţară, numită strada Sforii, lungă de 90 metri şi lată de 1,35 metri, special amenajată, în caz de incendiu, fiind accesibilă pompierilor pentru a ajunge în cel mai scurt timp în cealaltă parte. Câte o asemenea stradă se află în Franţa şi în Belgia.

Ultimul obiectiv a fost Biserica Neagră, o construcţie gigantică, cu un trecut învolburat, plină de vizitatori curioşi să afle cât mai multe taine din istoria ei. Se mai ţin şi astăzi concerte de orgă în ea, după un program stabilit.

Am părăsit Braşovul îndreptându-ne spre casă cu gândul împăcat că vremea a ţinut cu noi, că am adunat în suflet alte file de credinţă şi istorie, frumuseţi cu chip de sărbătoare.

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: