Nevăzutele lui Olaş

Multă vreme nu m-am putut hotărî dacă să-l plac sau nu. Ceea ce mi se părea a fi la el o superioritate cam arogantă şi un aer niţel zeflemist aruncat în lume mi-a blocat fluxul de simpatie care apropie oamenii şi-i face să vrea să le fie prin preajmă. Apoi am privit din afară şi am păşit în interiorul lucrărilor mari realizate de el în Suceava, precum catedrala „Naşterea Domnului” şi inedita biserică „In Memoriam” din vecinătatea Palatului de Justiţie. Am admirat forme născute din viziuni misterioase mie, am respirat cu pauze căutând capătul unor înălţimi maiestuoase, dar calde şi, cel mai important, am simţit că acolo, înăuntru, mi-e bine şi lin să cad în mine însămi când sufletul îşi căuta culcuş în preajma lui Dumnezeu.

M-am lămurit atunci că un arogant nu putea proiecta şi îmbiba cu atâta simţire un locaş sfânt, dar un visător dăruit cu har poate. Şi l-am căutat.

„Am început să nu mai vedem nevăzutele”

Arhitectura pare, din afară, una dintre profesiile boem-elitiste aflate pe lista oricărui copil întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare. Doru Ghiocel Olaş, arhitectul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, spune însă că nu-şi poate da cu părerea despre asta pentru că de peste 45 de ani el vede această profesie din interior, practicând-o zi de zi, poate cu drag, poate cu speranţa că lucrul lui contează pentru oameni, alteori din exerciţiu, dar întotdeauna cu seriozitate, căutând în lucrările sale echilibrul între formă şi materie. Şi lucrurile au ieşit, spune el, când mai mult, când mai puţin decât şi-a dorit.

Îmi mărturiseşte că profesia şi-a ales-o dintr-un hazard pe care l-a acceptat ca providenţă, ca pe acel ceva dat dinainte de Cel de Sus fiecăruia dintre noi. Nu răspunde exact nici dacă vede arhitectura ca pe o profesie frumoasă, pentru că el ţi se adresează mereu de parcă ar trebui să ajungi singur la răspunsul corect.

„Dacă vrei suferinţă, Dumnezeu îţi dă o profesie pe care n-o iubeşti. Fiecare profesie este frumoasă, dacă o faci cu pasiune şi aşa timpul trece mai uşor şi cu folos. E la fel ca şi cu femeia de lângă tine. Lângă una pe care n-o iubeşti timpul trece greu, dar lângă una care ţi-e dragă timpul trece uşor şi frumos. Ca arhitect, spun că timpul a trecut uneori frumos şi cu folos” spune Doru Ghiocel Olaş.

În cei 1.000 de ani, din 1976, până în prezent (dimensiunea timpului scurs îi aparţine), arhitectul Olaş a proiectat mai multe biserici decât a ctitorit Ştefan cel Mare. În cariera sa a avut doar o scurtă pauză, când a încercat să facă afaceri, după 1990. A înţeles însă că nu erau pentru el. A investit o grămadă de bani cumpărând pomi de Crăciun, apoi s-a dus să-i vândă în Bucureşti. Acolo a găsit piaţa plină de brazi, aşa că a abandonat marfa nevândută şi s-a întors acasă păgubit. „Dorule, de ce nu faci tu ceea ce ştii?” i-a spus o amică evreică pe care a ascultat-o, aşa că de atunci a făcut doar ceea ce ştie, arhitectură, proiectând, în majoritate, biserici.

Mărturiseşte că nu le ştie numărul exact, pentru că sunt cu zecile, dar că nu este mulţumit de toate, deoarece multe dintre ele sunt spaţii care protejează nişte oameni ce participă la slujbele religioase şi atât.

„Mai important este ce fel de biserici am făcut decât câte am făcut şi că bisericile pe care le-am făcut să însemne ceva. În funcţie de resurse, mulţi dintre cei care au construit biserici au dorit să aibă în ele doar multă materie, ca să fie în contradicţie cu severitatea bisericilor din comunism. Prea puţini s-au gândit la ce simte omul în interiorul locaşului, la dorinţele lui de iluminare, meditaţie, regăsire, desăvârşire pe care le încearcă acolo. Am o doză de visare în exces, deşi un arhitect ar trebui să fie mai cu picioarele pe pământ, pentru că trebuie să acopere pretenţiile unor oameni, ale unei societăţi ale cărei valori sunt evaluate material. În ziua de astăzi, spiritualul este cel mai des dat la o parte, ceea ce este foarte grav, deoarece construim false valori şi false iluzii.

Unele proiecte au fost însă mai altfel. Ca artist, arhitectul are bucuria creatorului, nu a creaţiei, şi se simte puţin Dumnezeu în timpul cât creează biserica sau catedrala. În momentul când proiectul devine material, intensitatea iubirii lui faţă de acel lucru scade, pentru că deja a împărtăşit acea iubire şi cu ceilalţi. Dar mie îmi place să împărtăşesc acea iubire şi acel spaţiu şi sunt fericit să văd că tu, când intri în el, îl simţi frumos” recunoaşte Ghiocel Olaş.

„E greu să creezi biserici?”, îl întreb pe arhitectul sucevean, iar el îmi dă răspunsul cu grijă, atent. Crede că orice arhitect poate proiecta un turn de apă, o vilă, un bar, un magazin, dar că pentru a crea o biserică este nevoie de o anume responsabilitate ortodoxă. O biserică trebuie făcută de arhitectul care o simte prin credinţă, spune el, pentru că trebuie să pui în ea nevăzutele, cele care-i dau adevărata forţă.

„Am început să nu mai vedem nevăzutele, pentru că ne iau ochii culoarea, abundenţa. Te uiţi la o icoană şi constaţi că e frumoasă, că are culori minunate, că sfântul seamănă bine etc., dar nu e destul.

Andrei Rubliov a fost cel mai mare pictor de icoane pentru că avea har. Avea acea dimensiune pe care n-o avea nimeni. A existat în el ceva nevăzut care l-a făcut să creeze ce a creat. Poţi să spui că şi tu poţi desena ca Rubliov, dar nu-i adevărat, nenică! Aşa este şi cu o biserică”.

„Suceava este ca o femeie care se îmbracă ca un papagal şi e vopsită în exces”

Inevitabil, vorbim despre imaginea de astăzi a Sucevei şi cum se reflectă ea în ochii unui arhitect. Nu-mi spune tot ce ar vrea să spună, tot ce-l doare sau ce-şi imaginează un profesionist pentru urbea lui ştearsă şi fără personalitate, sufocată de blocurile antice şi neîngrijite şi cele noi, înghesuite, răsărite în locuri nepotrivite, care nu mai respectă regulamente de urbanism şi estetica oraşului.

„În arhitectură este vorba despre lucrul frumos şi cel adevărat şi despre păstrarea echilibrului între acestea două. Adevărat este tabloul lui Rembrandt pentru că transmite nişte sentimente şi este frumos prin culoare, imagine. Adevărul se simte şi este perceput ca o stare de bine, în timp ce frumosul doar se observă.

Suceava încearcă să fie frumoasă cu pavele, dar este neadevărată. Nu există o stare de bine în oraşul acesta. Observ în unele locuri frumosul, dar este unul în exces, garnisit cu dungi verzi şi becuri albastre. Este ca o femeie care se îmbracă ca un papagal şi e vopsită în exces. Poate pentru unii pare frumoasă, dar nu mai este Suceava adevărată de acum câteva zeci de ani, când o simţeam, o percepeam.

Gândiţi-vă numai la blocul acela peste drum de Balada, băgat în drum, anapoda, că nu vezi la dreapta. O fi clădirea aia bună, utilă, dar la cum e amplasată e cea mai odioasă pe care o poţi vedea în Suceava” încheie arhitectul.

„Măgăriile ar trebui plătite bine”

Arhitectul Doru Ghiocel Olaş îmi replică vehement când spun că nu mai am speranţa ca Suceava să redevină un oraş, dacă nu adevărat, măcar coerent arhitectural.

„Nimic nu-i pierdut, doar că trebuie început de undeva. Pentru asta trebuie însă conştiinţa unui tip care să-şi dea seama că nu trăieşte doar din 4 în 4 ani şi că la finalul celor 4 trebuie să bifeze nişte rezultate. Tipii care n-au gândit aşa se ştiu. Vezi Clujul, Oradea, Bacăul, Botoşaniul.

Oraşul nostru trebuie regândit, şi n-am spus-o doar o dată. Avem Cetatea, centrul, Zamca, zone ce-ar trebui legate între ele şi puse în valoare. Avem zona monumentală de pe Petru Rareş, care trebuie păstrată cu sfinţenie. Sunt locuri care ar putea face din Suceava un oraş adevărat, perceput ca o stare de bine pe care s-o putem împărtăşi cu cei care ne-ar vizita locurile.

Dar cea mai mare cerinţă a oraşului, dacă ar fi să se întâmple ceva bine, ar fi realizarea unui plan urbanistic general (PUG) care să traseze, bătut în cuie, reperele oraşului, unde se poate construi, unde trebuie limitat acest lucru şi unde să nu se mai construiască deloc. Dar nimeni nu are vreun interes să facă un PUG, pentru că aşa nu s-ar mai putea face golăniile care se fac acum cu intervenţiile prin planurile urbanistice zonale (PUZ). Mă întristează că exact colegi de-ai mei arhitecţi participă la aceste golănii şi nici nu-s plătiţi ca lumea. Măgăriile ar trebui plătite bine” crede Doru Ghiocel Olaş.

Gândesc apoi că dacă oraşul Suceava trebuie repus în valoare prin cele câteva repere reale pe care le mai are, e nevoie şi de un meseriaş adevărat, cu viziune, în stafful municipiului, care să se bată şi să muncească pentru asta. După cum se ştie însă, arhitecţi ai Sucevei, cu sau fără renume, nu s-au înghesuit deloc să candideze pentru postul de arhitect-şef al municipiului.

 Olaş îmi explică punctul său de vedere în legătură cu asta: „Cum să se ducă? Este un post birocratic unde creaţiile tale trebuie să se supună cerinţelor unei comunităţi conduse de anumite persoane. Acolo arhitectul nu-şi va putea desfăşura niciodată talentul şi imaginaţia, pentru că va fi cineva care crede că se pricepe mai bine şi va spune cum se face şi ce se face de fapt. Pentru că trăim într-o democraţie în care fiecare are dreptul să vorbească, fie că ştie sau nu despre ce vorbeşte, fie că are sau nu pregătirea necesară să-şi dea cu părerea. Şi e îngrozitor ca tot nepregătitul să-ţi spună ce să faci şi apoi să te facă de rahat pentru că n-ai ascultat.”

„De poezie nu scapi”

Anul trecut, abia ieşiţi din izolarea pandemică, arhitectul Doru Olaş a venit către prieteni cu o carte de poezie şi grafică, „Covid-19. Iubiri”, concepută în spatele uşilor închise. Gratuită pentru toată lumea, pentru că aşa este el, generos cu prietenii! A venit doar cu un îndemn reţinut şi timid la citire, cu autograf.

„Prins de uşi şi de ferestre/Stau închis în toată casa/ Prins în vis făr de ferestre/Pot să zbor prin toată casa./ Prins în vis şi în visare/Schimb prezentul visului din vis/ În visul viitorului nevis” a scris el în singura poezie din volum în care nu este vorba despre sentimentul iubirii.

Iar dacă în grafică şi caricatură arhitectul Doru Olaş este recidivist, având la activ câteva expoziţii în Suceava, Botoşani, Iaşi, Timişoara, pentru poezie a fost prima încercare. După mine, una chiar reuşită, pe care el o explică: „Au trecut nişte poeţi pe la mine şi m-au stârnit, aşa că am «emanat» poeziile acelea pe care nu-mi pare rău că le-am împărtăşit cu voi. Îmi plac, deşi după ce le-am scris am avut coşmaruri. De poezie nu scapi. Noi nu ştim să trăim fără să facem ceva, să ne bucurăm pur şi simplu de existenţa noastră. Cine a spus că munca înnobilează omul a fost un bou. Eşti nobil pentru că umbli mereu să faci, ca să ai, ca să strângi? Nobleţea înseamnă să fii spiritual. Asta aduce fericire” a spus arhitectul.

Undeva între material şi spiritual, Doru Olaş munceşte acum la proiectul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor care va completa spaţiul spiritual al complexului Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, loc consacrat de pelerinaj, ce va avea spaţii de cazare şi masă de o anumită ţinută şi confort şi alte faciltăţi pentru persoane care vor să se odihnească în preajma locaşului.

În restul timpului, Olaş iubeşte, citeşte, glumeşte cu discipolii care se adună în jurul lui la o bere şi-o glumă fină şi poate se gândeşte că într-o zi va crea biserica perfectă în care omul, dincolo de strălucirea prea multelor mătăsuri şi aurării, va simţi nevăzuta atingere a lui Dumnezeu.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: