Documentar

Trei întâmplări din secolul trecut

Mărturisesc că, de felul meu, sunt un sceptic, care s-a îndoit întotdeauna de profeţiile auzite sau de cele citite. Profeţia lui Michael Nostradamus şi evenimentele din acest an, numit „an dublu”, m-au făcut să dau dreptate istoricului roman Publius Cornelius Tacitus (56 d.Hr. – 120?), care acum două milenii, în cartea sa „Annales”, scria: „Cu cât mă gândesc la faptele din trecut sau de acum, cu atât îmi pare că există o putere necunoscută care-şi face o jucărie din oameni şi destinul lor.” Mai mult, mi-am adus aminte de unele întâmplări din secolul trecut, a căror semnificaţie nu am înţeleso la timpul potrivit.

Pandemia care a lovit planeta noastră, şi care a fost profeţită încă din secolul al XVI-lea, mi-a amintit de întoarcerea din Primul Război Mondial (1914 – 1918) a bunicului meu, povestită de tatăl meu.

 Redau, pe scurt, povestea întoarcerii bunicului din război. „Deşi războiul se terminase de aproape de o lună, tatăl meu nu s-a întors acasă. Era în după-amiaza zilei 12 decembrie 1918. Mama trebăluia lângă plită pregătind cina, sora mea Anelia stătea pe o laiţă şi lucra la împletitul unei perechi de ciorapi de lână, ca să-i facă un cadou lui tata, pe care îl aşteptam să se întoarcă din război, iar eu stăteam lângă fereastră şi mă uitam cum afară ningea cu fulgi mari. Deodată am văzut că pe uliţa noastră a apărut un bărbat îmbrăcat în uniformă austriacă. Când a ajuns în faţa casei noastre, militarul a deschis portiţa şi a intrat în curte. Când a trecut în dreptul ferestrei, am văzut că el are pe faţă o mască din pânză albă. Militarul a deschis uşa de la tindă şi apoi cea de la bucătărie şi a intrat înăuntru. Mama, când l-a văzut, a scăpat polonicul din mână şi a strigat: «Jezus, Marya! Józefie, czy rosjanie cie okaliczyli?» (Isus, Maria!, Iosife, te-au mutilat ruşii?) Tata (mi-am dat seama că militarul care a intrat în casă era tatăl meu, pe care nu l-am văzut de patru ani şi am uitat cum arată) a dat jos masca şi, zâmbind, a spus: «Nie bój sie Magda! W Galicjii panuje epidemia grypy zwanej Grypa hispanska i ludzie sa zmuszeni nosic maski, aby bronic sie przed ta choroba.» („Nu te speria, Magda! În Galiţia bântuie o epidemie de gripă, numită Gripa spaniolă, toţi sunt obligaţi să poarte mască, pentru a nu se îmbolnăvi”). Văzând că mama nu înţelege, tata, s-a adresat în limba ei maternă: «Magda, eine Infektionkrankheit names Spanische Influenza, ist in Galizien aufgetreten. Alle Menschen sind verpflichtet eine Maske zu tragen, um nicht krank zu werden».

După ce s-a asigurat că mama a înţeles cele spuse, tata s-a spălat pe faţă şi pe mâini cu săpun şi s-a schimbat de haine. Apoi, după ce a îmbrăţişat-o pe mama, ne-a luat în braţe şi împreună am rostit o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu, pentru că după patru ani de război tata s-a întors teafăr acasă. O surpriză plăcută pentru noi a fost când tata a scos din buzunar câteva cuburi de zahăr şi ni le-a dat. La vremea respectivă, despre bomboane şi alte dulciuri noi habar nu aveam că există. Tatăl meu a încheiat povestirea sa cu următoarele cuvinte: „Dumnezeu a vrut ca epidemia de gripă să nu ajungă la Văşcăuţi pe Siret, unde locuiam noi»”.

Răspâdirea virusului SARS-CoV-2 şi pandemia care a cuprins provincia şi întreaga ţară mi-a adus aminte de o altă întâmplare povestită de părinţi. Era în vara anului 1945, războiul se terminase în Europa, dar continua cu duritate în Asia. Războiul a transformat în ruine centrul oraşului şi a bulversat populaţia. Pe atunci, părinţii mei locuiau în cartierul Ruşi. În noaptea de 31 iulie spre 1 august, la ora 3, m-am născut într-o casă de pe strada I.G. Duca (actuala stradă Laţcu Vodă). Ca un făcut, funcţionarul de la starea civilă, care a înregistrat naşterea în scriptele primăriei, mi-a greşit data naşterii şi prenumele, iar mamei mele numele.

Oraşul era bântuit de o puternică epidemie de tifos. Pentru a opri efectele epidemiei, autorităţile locale au instituit carantina în oraş. Au fost interzise: nunţile, cumetriile, târgul săptămânal, participarea la liturghii, intrarea sau ieşirea din oraş etc. Singurele mijloace de prevenire a infectării cu tifos erau păstrarea igienei corporale, evitarea aglomeraţiilor şi spălarea mânilor cu săpun, deparazitarea de păduchi. Principala armă de luptă împotriva tifosului era banalul săpun, produs deficitar şi scump. La data respectivă, o bucată de săpun era mai scumpă decât un kilogram de carne. Ca un făcut, în oraş s-a răspândit vestea că săpunul german cu zvastica şi litere RIF, adus de siretenii expulzaţi din Reich, era fabricat din grăsime umană. Din ordinul prefectului, jandarmii scotoceau prin locuinţele expulzaţilor şi confiscau săpunul adus din Reich, despre care se spune că ar fi fost îngropat în Cimitirul Evreiesc Nou…

De frica epidemiei, părinţii mei au hotărât să mă boteze cât mai repede posibil. Când tata s-a dus la oficiul parohial, nu l-a găsit pe paroh. Acesta, de frica tifosului, fugise la Soloneţul Nou, dar tifosul l-a găsit acolo şi l-a răpus. Singurul preot care a înfruntat epidemia alături de enoriaşii lui a fost preotul greco-catolic Vladimir Vorobchievici. Acesta, fără să se teamă de tifos, a acordat asistenţă religioasă siretenilor creştini indiferent de confesiunea lor. La botezul meu, din data de 5 august 1945, au fost doar cinci persoane cu tot cu preotul.

După aproape o lună de molimă, carantina a fost ridicată, iar la sfârşitul lunii octombrie epidemia a încetat, dar a împuţinat populaţia oraşului. Nu ştiu dacă această epidemie a fost profeţită sau dacă a fost consecinţa ultimului război mondial.

Introducerea stării de alertă şi obligativitatea de a purta mască mi-au adus aminte şi de o întâmplare tragică din tinereţe, pe care am căutat să o uit, dar nu am reuşit. Era la începutul anului 1964, iar eu eram militar în termen într-o unitate militară din oraşul Beiuş. Eram într-un pluton chimic, dimineaţa până la amiază făceam instrucţie ca orice infanterist, iar după-amiază studiam la sală despre STL (substanţe toxice de luptă).

Era în ultima săptămână a lunii februarie, când în sala de studiu a intrat comandantul de pluton şi cu o voce gravă ne-a anunţat: „Băieţi! Mâine vom intra în camera cu gaze. Peste o oră vom merge la atelierul unităţii pentru verificarea măştilor”. Deoarece la verificarea măştilor din dotare s-a constatat că masca mea este deteriorată, am primit o mască nouă, care se mula perfect pe figură. A doua zi, pe la orele amiezii, am intrat în camera cu gaze.

Camera cu gaze era o încăpere de vreo 4 pe 4 metri, văruită cu var alb, fără ferestre, cu o uşă de tablă vopsită verde, mobilată cu bănci lungi de lemn. Pe plafon era un bec chior, care răspândea în cameră o lumină slabă. După ce ne-am aşezat pe bănci pe grupe, uşa de fier s-a închis cu un zgomot asurzitor. Apoi am auzit comanda: Gaze! La această comandă, am scos măştile şi le-am pus pe figură. Dar, spre uimirea mea, masca pe care am pus-o pe figură nu era masca mea. Era o mască mai mare, care nu se mula pe figură. Cineva dintre colegii mei, noaptea, mi-a schimbat masca. Din spatele nostru se auzea un fâsâit, era gazul care pătrundea în cameră. Deodată am simţit un miros înţepător în mască, ochii au început să lăcrimeze şi am început să tuşesc. Ca un făcut, becul din plafon a explodat ca o petardă, împrăştiind fragmente de de sticlă în cameră. În sală s-a produs vacarm şi o busculadă mare. Colegii de lângă uşă băteau cu mâinile şi picioarele în aceasta. Mi s-a făcut rău şi am căzut jos pe podea, între bănci. În busculada creată, colegii din spate m-au călcat în picioare. Uşa s-a deschis, iar colegii mei au ieşit din sală claie peste grămadă în curte, tuşind îngrozitor. Eu am fost scos de mâini şi picioare şi dus la infirmerie, iar de aici cu o salvare am fost dus la spitalul militar din Oradea. La spital am fost preluat de o echipă de medici, care au reuşit să mă pună în picioare, iar unitatea a hotărât să mă lase la vatră. Pe foaia de lăsare la vatră nu scria că am fost lăsat din motive de sănătate, pe care am pierdut-o în armată, ci că am fost lăsat la vatră în calitate de surplus de contigent. Acasă, după un riguros tratament, am reuşit să-mi refac sănătatea şi să infirm pronosticurile medicilor militari, care nu-mi dădeau mai mult de un an de viaţă de la externarea din spitalul din Oradea.

Mai mult, am ajuns la vârsta senectuţii, iar, la aniversarea a şapte decenii şi jumătate de existenţă, chiar dacă unii mă contestă prin ziare, continui să cred, ca şi Jean-Jacques Rousseau, că „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni se găseşte în lanţuri”De meditat.

De boală am scăpat, dar de acest coşmar nu. Când, în 2020, mi-am pus pentru prima dată masca pe faţă, aveam senzaţia că mă sufoc, îmi venea să vomit şi îmi apărea mereu în faţa ochilor camera cu gaze. Cu mare greutate am reuşit să mă obişnuiesc şi cu această încercare pe care mi-a oferit-o viaţa la senectute.

Primul val al pandemiei am reuşit să-l trec cu bine, respectând cu stricteţe instrucţiunile în vigoare; apoi şi pe celelalte…

Închei aceste rânduri cu speranţa că voi reuşi să le trec cu bine şi pe celelalte, dacă vor urma…

Vorba cronicarului Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri…”

Prof. FRANZ PIESZCZOCH

Foto:

  • Fortul Przemysl, la apărarea căruia a participat bunicul meu. Colecţia Dorel Ursachi
  • Casa bunicilor mei din Văşcăuţi pe Siret
  • Siretenii înfruntă pandemia (fotografie din anul 2020)
Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: