„Cantonament în Ucraina”

Acesta e titlul unei excelente nuvele publicate în revista „Convorbiri literare” din mai-iunie 1943 de Octav Vorobchievici, ofiţer al armatei române care participa la eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică. Ajuns în oraşul Nicolaev din Ucraina, el este repartizat, împreună cu ordonanţa sa, în casa unei localnice, Maria Costenco (Musia), de pe strada Şestaia Slobodskaia nr. 11, al cărei soţ era plecat pe front.

Remarcăm de la bun început descrierea odăii în care va locui ofiţerul român: „Încăpere joasă. Sub un covor de altădată, prins în perete şi reprezentând în ţesătură un salon din vremea lui Ludovic XIV, un pat de fier acoperit cu o plasă albă de perdea şi împodobit în cele patru colţuri cu funde din panglici lungi albastre. Un bufet, făcut ca şi dulapul de haine din preajma lui, de stejar nevopsit. Farfurii aşezate în picioare, ca să li se vadă florile împrimate în porţelanul alb. Deasupra, o pomieră cu una din tipsiile de sticlă roşiatică spartă şi lipită cu clei. Un pian cu burdufe pentru picioare, ca orgile de cameră din casele coloniştilor germani din împrejurimi. O etajeră cu câteva cărţi. La mijloc o masă cu o statuetă de pământ smălţuit, închipuind o fată aproape goală ieşind din lac. Pe pereţi fotografii de familie, cu mirese rezemându-şi tâmplele de tineri soţi, cu femei strânse în bluze cu multe dantele, cu grupuri aliniate şi ţepene de slujbaşi sau lucrători. Peste tot unde îşi găsiseră un locuşor, lebede de gips, scoici colorate, cărţi poştale cu vederi sau chipuri de îndrăgostiţi.”

Portretul tinerei femei care îl întâmpină cu amabilitate este realizat cu simpatie: „Am privit-o zâmbind. Da, abia atunci am privit-o. Ochi albaştri. Întunecaţi. Plini de neastâmpăr. Dar cătând drept. Firesc. Lipsiţi de ascunzişuri. Uşor cârnă. Gură necontenit surâzătoare. Erau de vină şi dinţii albi, subţirei. Era de vină şi linia prelungă a obrajilor, în care se adânceau două gropiţe de câte ori vorbea. Flaneluţa castanie, cu guler rotunjit în jurul gâtului, îi dădea un aer băieţesc, împlinit de hăinuţa veche ce şi-o aruncase pe umeri când ieşise înaintea mea.”

În cele câteva zile de găzduire, au loc discuţii deschise între cei doi. Musia, absolventă a „semiletcei” (şapte clase), fusese vânzătoare, muncitoare într-o fabrică, apoi secretară la un birou tehnic. Ea află cu uimire că soţia căpitanului Radu Niculcea (nume sub care apare naratorul în nuvelă) nu merge la serviciu, ba chiar are o servitoare şi o cameristă, care o ajută în casa cu cinci camere. Se miră şi de faptul că are mai multe rochii şi perechi de pantofi. De asemenea, nu trebuie să stea la cozi: „– Nu face coadă la prăvălii? Nu se scoală de la două noaptea, ca să apuce un loc la cumpărături şi să nu întârzie apoi ora muncii?”

Mai aflăm că Musia este creştină, dar nu merge la biserică, întrucât toate lăcaşurile au fost închise. Într-o biserică, după ce i-au dat jos turlele, bolşevicii au deschis un club pentru tineret. Părinţii ei sărbătoresc Paştile şi Crăciunul cu multă prudenţă. Tatăl ei a fost chiar gonit din fabrică, pentru că nu şi-a părăsit credinţa ortodoxă.

Musia vede intrarea trupelor române în oraşul ei ca o eliberare:

„Bolşevicii ne spuneau că adevărata noastră religie e dragostea pentru teoriile lui Lenin. De acum va fi poate altfel. Aşteptăm. Numai de nu s-ar întoarce roşii… – Ar fi sfârşitul nostru.”

Ofiţerul român o invită în fiecare seară la cină, care este adusă de la popotă de ordonanţa sa. Cu greu o convinge să nu-l refuze.

Într-o zi, Musia îl întreabă dacă-i place muzica rusească, aducând un patefon şi un teanc de plăci: „Odaia s-a topit deodată în unduirile fără sfârşit ale stepei de aur, peste care vântul gonea ca un hăuit de noroade. Pământul şi cerul, lanurile fugite într-o parte şi apele largi ale fluviilor spuneau poveştile unor adâncuri răscolite, în care se îmbinau dragostea şi puterea, rugăciunea şi deznădejdea, viforul şi liniştea.”

La un moment dat, ea începe să cânte şi să danseze, invitându-l şi pe oaspete la dans. Apoi regretă această ieşire nepo-trivită: „Nu trebuia să joc! Nu se cădea să joc!”

Crezând că-i va face o surpriză, căpitanul Niculcea îi dăruieşte un ceas de mână, nişte rochii şi pantofi pe care le primise din ţară, de la o verişoară căreia îi scrisese despre gazda lui. Musia este încântată de acest gest, dar îl refuză cu demnitate:

„– Nu pot să primesc darurile. Îţi sunt recunoscătoare şi n-am să uit niciodată, dar nu pot. Nu pot. Nu. Strânge-le la loc. […] Sunt măritată!”

În seara următoare, întorcându-se de la unitate, căpitanul n-o mai întâlneşte pe gazda lui, care îi lăsase pe masă un răvaş de adio:

„Bunul meu prieten, e prea frumos ca să mai pot rămâne. N-am să uit niciodată. Plec din Nicolaev, la nişte rude. Nu ştie şi nu trebuie să ştie nimeni unde. Lena va avea grijă de casă şi de dumneata. Nu fi supărat. Nu fug de alţii, ci de mine. Am făcut azi un pachet cu câteva plăci de patefon. Sunt bucăţile care îţi plăceau mai mult. Când vei fi în ţara ta să le asculţi din când în când. Şi să-ţi aduci aminte de serile noastre. Dumnezeu să te aibă în pază şi fii fericit. Musia.”

Moralitatea tinerei femei este exemplară ca, de altfel, şi a ofiţerului român (care ne aminteşte pe undeva de locotenentul Ragaiac din „Rusoaica” lui Gib Mihăescu), căci armata română nu lupta împotriva civililor oprimaţi de bolşevici, ci împotriva hoardelor roşii, alungate de pe pământurile noastre furate.

Despre Octav Vorobchievici (născut la 19 aprilie 1896  în Bârlad) mai putem adăuga că se trăgea dintr-o veche familie de intelectuali bucovineni, din sânul căreia au apărut, de-a lungul anilor, mulţi preoţi şi oameni de cultură. După absolvirea Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, sub un comandant precum colonelul Ion Antonescu, ca şef de promoţie, Vorobchievici este trimis la Paris, unde încheie cu brio cursurile şcolii similare din Franţa, funcţionând apoi  cu gradul de maior în Marele Stat Major al Armatei Române. În continuare este ataşat militar în Spania, Portugalia (sub pavăza ambasadorului Lucian Blaga) şi Germania. La declanşarea războiului din 1941, se află în fruntea unui regiment, apoi a unei brigăzi de infanterie, trecând Prutul şi luptând până la încheierea păcii, în 1945.

Comuniştii români îl vor urmări şi întemniţa, considerându-l „criminal de război”, dar în 1955 va fi amnistiat, iar în 1956 Tribunalul militar îl va achita şi-l va repune în toate drepturile civile şi militare. Va muri la 7 aprilie 1987 în Roşiorii de Vede.

Dintre scrierile sale, apărute între anii 1931-1943, mai amintim: „Polonia, vecina necunoscută din miazănoapte”, Extras din „România Militară”, 1928, Tiparul Şcolii Militare de Război, Bucureşti, 1931, 51 p.; „Doi ani de garnizoană la Paris”, Sibiu, 1931, 250 p.; „Între Verdun şi Luminişul Armistiţiului”, Sibiu, 1931, 255 p.; „Noaptea minaretelor”, Cartea Românească, Bucureşti, 1934, 192 p.; „Hotar de ţară”, Cartea Românească, Bucureşti, 1934, 255 p.; „La noi, în Bucovina”, cu gravuri de Mariana Creţu-Medeleni, Editura „Bucovina”, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1943, 354 p.; „Omul primei linii”, Bucureşti, 1943, 154 p.

Nuvela „Cantonament în Ucraina” reapare după aproape 70 de ani, în 2020, în cadrul Bibliotecii „Mioriţa”, graţie eforturilor scriitorului Ion Filipciuc, fiind însoţită de un Cuvânt înainte, semnat de prof. univ. emerit dr. ing. Manuela Nicolae-Popescu, nepoata lui Octavian Vorobchevici, care deţine un adevărat fond documentar cu manuscrisele bunicului său, semn că în curând se vor reedita şi alte opere ale acestui valoros reporter, dramaturg şi prozator bucovinean.

Prof. SILVESTRU PÂNZARIU

Siret

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: