Raşpelosu

Reîntâlnirea în parcul „Ioan Nemeş” din centrul oraşului cu un fost elev mi-a oferit şi o surpriză de proporţii. Vorba ceea: „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Alex, acum profesor la un liceu din municipiu, urmărea jocul fetiţei lui, un copil curios, cu o privire pătrunzătoare şi cu un zâmbet dulce. Mi-a mărturisit că îi este dor de anii de liceu, de unii profesori care i-au cultivat dragostea şi pasiunea pentru învăţătură, multe lucruri pentru viaţă, unele transmiţându-le şi el elevilor.

Era aproape de amiază. Mirosul florilor de tei devenea ademenitor, iar noi răscoleam prin anii de şcoală amintiri cu gust de poveste. Deodată s-a ivit în capătul aleii un om cu mers legănat, greoi, parcă nehotărât încotro să apuce. Alex l-a recunoscut, pregătindu-se să-l salute, dar el s-a îndreptat în altă parte. La auzul că este profesorul X, căruia studenţii îi spun Raşpelosu, am tresărit.

– Care studenţi? Unde? Nu se poate!

– Îl cunoaşteţi?, m-a întrebat mirat, holbând ochii.

– Cum să uit, Alex, un asemenea specimen? Ne-a făcut multe necazuri, încă din momentul când a apărut ca suplinitor la o şcoală din comuna unde am coordonat învăţământul mai mulţi ani. Luase repartiţie la o şcoală tocmai pe malul Prutului, într-un sat uitat de lume, atât de harnic a fost ca student. Nu mi-am putut închipui ca un absolvent de facultate să fie atât de dezinteresat de profesia aleasă, să nu iubească şcoala, să absenteze nemotivat de la ore. Părea plictisit de el însuşi. Nici orele tăiate şi reţinute din salariu, nici observaţiile şi sfaturile directorului şcolii nu l-au mişcat în vreun fel. Părinţii lui o duceau foarte bine în regimul comunist. „Ungeau”, bine şi gras, pe unde trebuia, iar fiul considera deplasarea până la şcoală ca o simplă plimbare de dimineaţă.

Telefoanele primite de la „pilele lui” încercau să calmeze lucrurile. Ne cereau să avem răbdare că e la început de carieră, probabil se va acomoda mai greu, e o fire sensibilă etc. Am discutat cu el şi între patru ochi. I-am explicat că e nevoie de o aplecare serioasă spre profesie, de integrare în colectiv, de implicare hotărâtă în actul didactic, de o apropiere de sufletul elevilor dornici de a-şi însuşi noi cunoştinţe. L-am atenţionat că i s-a făcut o favoare să suplinească într-un colectiv solid, serios, cu rezultate frumoase, unde să dobândească o experienţă care să-i permită susţinerea examenului de definitivat în învăţământ şi apoi şi celelalte grade didactice. Degeaba!

„Leneşului – vorba proverbului – îi e greu să se apuce de lucru, că de lăsat se lasă oricând”. Nu a rezistat mai mult de un an sau doi la o şcoală, era cunoscut ca un cal breaz.

– Atunci să vă spun şi eu, interveni Alex, pe un ton puţin apăsat, ce mi s-a întâmplat cu el. În anul al II-lea l-am avut profesor. Doamne, ce creatură umană! Auzisem de la studenţi din alţi ani că nu poţi promova la el dacă nu te înscrii pe o listă pe care să o onorezi cum trebuie. De fapt era una mascată, sub pretextul că s-ar cumpăra un preţios material didactic, care apoi nu mai apărea. Avea şi alte variante la fel de degradante, dar nu-i păsa, considerându-le ca pe ceva normal. Nu am crezut şi am luat nota 6, deşi mă pregătisem temeinic. Nu aveam cum să contribui. Ştiţi că am crescut fără tată, posibilităţi materiale nu prea aveam. Trei persoane cu un singur salariu. Am pierdut bursa în acel semestru din cauza lui.

– Oare cum de a ajuns atât de sus, Alex? E o mare enigmă! Să se fi schimbat între timp? Nu cred. E de noaptea minţii cum evoluează lucrurile.

– Pilele de diferite mărimi şi de ultimă generaţie l-au propulsat, domnule profesor! Nu prea venea pe la ore, întârzia şi pleca mai devreme. Făcuse rost de un curs pe care l-a multiplicat şi ni l-a vândut destul de scump. Întâmplător, am aflat cum i „s-a pavat” drumul spre cariera universitară.

După susţinerea unui grad didactic la liceul unde îmi desfăşor activitatea a fost în comisie şi domnul Raşpelosu, fostul lui coleg de grupă la facultate, acum coleg cu mine, a dat „cărţile” pe faţă într-o pauză, la o cafea.

La sosirea în şcoală, Raşpelosu s-a prefăcut că nu îl mai recunoaşte. Probabil că îi era ruşine deoarece el a terminat facultatea cu o medie undeva mai jos de mijloc, iar cel „nerecunoscut” cu 10.

După căsătorie, povestea cu haz fostul coleg, domnul Raşpelosu punea afişe în sala profesorilor, pe holuri, prin alte locuri cu vizibilitate, prin care îi făcea reclamă consoartei, ca logoped de renume, cu adresa cabinetului unde putea fi găsită. Era şi un abil comerciant. Valorifica în clase obiecte aduse de prin cele străinătăţuri, pe unde călătorea. Cumpărătorii primeau imediat, drept bonus, câte o notă maximă în catalog.

– Îmi ziceai, Alex, că i-a pavat cineva drumul până acolo. Încep să mă rătăcesc prin gânduri. Parcă nu aş crede că e adevărat.

– Ba da, nu „Interesul poartă fesul?” Raşpelosul i-a achitat contravaloarea mai multor excursii în străinătate unui universitar, după care a primit ore şi apoi s-a înscris la doctorat, pe care l-a considerat „floare la ureche”. I s-a dat o teză mai veche, căreia i-a schimbat titlul, planul de lucru, modificări la bibliografie, la unele fraze prin „părţile esenţiale” şi un alt final. Astfel, repede şi sigur şi-a făcut loc printre universitari. Mai este ceva neclar, domnule profesor? Multe fabrici s-au desfiinţat în municipiu, cum bine ştiţi, numai cea de pile „rodeşte” frumos. E şi el acţionar la ea de mult timp.

– Oare poate vorbi, Alex, de împlinire profesională? Nu l-ai văzut cum calcă? Cred că doarme mergând, cu gândul la noi afaceri.

– L-am mai văzut cu câteva luni în urmă. A crescut şi în greutate, cu o mustaţă a la Charlie Chaplin, dar blondă, cu părul neîngrijit, plin de sine, cu un diplomat în mână, ochelari fumurii. De, e universitar, omul! Nu am învăţat nimic folositor de la el. Părea mereu abătut şi plictisit. Nu reuşea să dezvolte o idee până la capăt, recomandându-ne să citim cu atenţie cursul.

Vă spun cu bucurie, domnule profesor, că îmi desfăşor activitatea conform programei şcolare, cu apel la noutăţile din domeniu, dar nu numai. Contează să fiu obiectiv în evaluarea cunoştinţelor acumulate de elevi. Nu aş îndrăzni să pretind ceva de la elevi. Demnitatea, mai presus de orice! Respectul faţă de tine însuţi, de nobila misiune de a instrui şi educa. Consider că o vină au avut-o părinţii domnului Raşpelosu, dar şi cei care au profitat din belşug, ajutând un neavenit să acceadă unde nu merita. Sperăm să rămână un caz izolat, dar mă îndoiesc. De s-ar pensiona mai repede, singura şansă de a dispărea din sistem. Consecinţele dor însă.

M-am despărţit de Alex şi al lui odor, mulţumit că a rămas aşa cum l-am cunoscut, un om serios, motivat, preocupat de a nu se abate de la deontologia profesională, de a asigura elevilor, dincolo de solide cunoştinţe, o atitudine şi un comportament care să le întărească verticalitatea, să privească onest în orice împrejurare.

Mă întreb cum or fi urmaşii domnului Raşpelosu? Dacă îi are, să fie sănătoşi, dar să nu li se potrivească nicidecum proverbul: „Aşchia nu sare departe de trunchi”.

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: