Pe pământul turcului  II

Cetăţenii de pe ţărmul mării au învăţat să convieţuiască indiferent de unde li se trag rădăcinile. Se poate spune că aproape nimeni nu-şi mai revendică aici filonul existenţial primordial. Poate că nici nu mai are vreo relevanţă. Acum, lumea este mult prea preocupată de prezent. Viaţa este frumoasă şi trebuie trăită la intensitate. Din minaretul Moscheei „Carol I” din Constanţa se poate privi oraşul de la înălţimea păsărilor. Aerul sărat te cheamă spre imensul albastru. Şi orizontul îşi descoperă vapoarele, portul presărat cu cocostârci de fier… Da, oraşul vechi se descoperă elegant. E în continuă prefacere, însă îşi mai păstrează încă poezia…

Pentru un creştin, turlele aurite ale bisericii ortodoxe sunt învăluite în aura familiară a crucii. Se văd ca nişte străjeri în întâmpinarea valurilor… spre ţărm. Dar semiluna din vârful moscheii are revelaţia unei lumi neîndeajuns explorate. O fi o aducere aminte? Poate că da! Din memoria colectivă, prorocul Mahomed a adus scriptura iudaică şi cea creştină în spaţiul unei lumi încercate de tăria deşertului, de biciul nisipului antrenat de vânt, de preţul picăturii de apă. Din Mecca, spre Medina, a trăit propriul exod, după revelarea Arhanghelului Gibril (Gavril) şi al părăsirii pământului de către Kadijia, iubita lui soţie. A înţeles că Dumnezeu nu stă în idoli şi i-a îndemnat pe credincioşi să asculte învăţămintele vechilor scripturi. Un monoteism adaptat pentru lumea aridă a deşertului  ce s-a consolidat prin încercări, prin iscusinţă, prin revelaţii… Iar noua carte sfântă s-a născut din amintire… Memoria Aişei, a doua soţie a profetului, a fost fundamentul. Dar şi a  socrului, tatăl Aişei, Abu Bakr… A Fatimei, fiica profetului… De aici şi scindarea în şiiţi şi suniţi, ca moştenitori direcţi ai profetului sau nu.  Şi din amintirile apropiaţilor, ca nişte veritabili apostoli, s-au născut surele Coranului. Mahomed nu le-a văzut. Ele au apărut ca operă a urmaşilor, asemenea evangheliilor.

Moscheea „Carol I” de la Constanţa s-a născut ca un legământ de bună convieţuire interconfesională. Lumea islamică primea astfel garanţia regelui în consolidarea spiritului tolerant, în fapt, esenţa oricărei religii. Este un simbol, chiar şi prin faptul că e prima construcţie din beton armat din Constanţa.

Iar dacă tot aici este păstrat covorul (cu dimensiuni imense: 144 mp/500 kg, lucrat în Hereke, Turcia, timp de 17 ani)  sultanului Abdul Hamid, donaţia sa către populaţia musulmană din insula Ada Kaleh, încărcătura simbolistică devine mult mai preţioasă. Scufundarea insulei, din cauza construcţiei hidrocentralei de la Porţile de Fier, e evenimentul generator al reînnodării spiritului universal peste meleagurile dobrogene.

Hm! Uite aşa te trimite gândul dintr-un colţ în altul al ţării. Dacă ne amintim de Ada Kaleh, ne amintim de Cazanele Dunării, de Banat, de Decebal sculptat în stâncă, de Ochiul Beiului… Iată cum România Întregită are strânsă în glie o memorie a timpului, cu toate laturile ei trăibile, de la material la spiritual. De te conectezi la ele, simţi că eşti una cu acest pământ. Culmea, ni s-a spus că suntem fii de romani… şi am crezut că limba noastră e produsul amalgamului rezultat din cucerirea romană. Azi, aflăm că dacii vorbeau aceeaşi limbă, iar romanii descind din daci! De nu am fi verificat trăinicia limbii române prin ocupaţiile pe care istoria ni le-a impus, am fi zis că vorbim turca (300 de ani de ocupaţie otomană, mult mai mult decât cea romană) ori germana (150 de ani de ocupaţie austriacă în Bucovina, ori, mai mult, în Ardeal) sau alte sute de ani în Basarabia, de către ruşi. Ei bine, limba română încă dăinuie şi nimeni nu-şi explică de ce! Logic ar fi că dacii vorbeau aceeaşi limbă pe care o vorbesc acum românii, cu îmbogăţirea intrinsecă a scurgerii timpului, nedestructurând-o, ci consolidând-o. Iar filonul lingvistic al popoarelor străvechi balcanice are puterea de a releva o limbă cu rădăcini comune. Românii pot înţelege aromâna, fără să fi avut vreodată cunoştinţă de ea, la prima… audiţie! De ce?

Aici, pe pământul turcului, o lume cosmopolită are puterea de a-şi împărtăşi spiritul, istoria, tradiţiile şi de a le respecta pe ale celuilalt în egală măsură. Lumea poate trăi în armonie indiferent de credinţe, de religii, de limbă şi obiceiuri. Dobrogea este un viu exemplu şi poate fi considerată o Românie în miniatură, care, la hotare de imperii, a reuşit să-şi ducă istoria, tradiţiile, dar şi să-şi înfieze copiii rătăciţi, în căutare de adăpost. Ei sunt ai locului chiar dacă aroganţa îi cheamă uneori către un alt Neam. Ei s-au hrănit din această glie şi nu pot fi decât români. Unii au această zvâcnire a contestării, dar sângele le va arăta ţărâna. E locul din care s-au hrănit… Şi vor fi prizonieri ai spiritului locului, căci aparţin lui, indiferent de timpuri, de vreri, de aspiraţii, de patimi…

Un pescăruş sparge tăcerea… Se avântă spre ceruri în căutări… Zborul său duce tot spre pământ… Şi el este al locului!…

GABRIEL TODICĂ

Print Friendly, PDF & Email

Admitere USV

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: