Semn

Hatul

Cuvântul hat se poate să nu le mai spună cine ştie ce lucru multor români, ba poate chiar celor mai mulţi, şi să mai fie de interes într-o la fel de mică măsură prin ceea ce desemnează. Asta pentru că el se referă, în înţelesul lui de bază, la pământ ca apanaj al vieţii, preocupărilor, proprietăţii, muncii săteşti. Adică la o realitate în general nebăgată în seamă de românii de până pe la patruzeci de ani şi, de asemenea, oarecum natural, de majoritatea românilor urbani. Asta însă nu în legătură cu vreo eliberare de grijile pământene mărunte din motiv de cultivare a pozitivităţii (creştine sau secularizate) şi a vreunor principii de viaţă eco, ci, să acceptăm, din curată şi cu totul nelăudabilă ignoranţă. Cea în care am coborât, din păcate, zi de zi, pas cu pas şi umăr la umăr în ultimii treizeci de ani. Fireşte că şi în marşul nostru neeroic spre standarde de civilizaţie stabilite pe bază de privit lumea prin lentile în bună parte deformatoare – iar pentru cine ar fi tentat să citească aici semnul vreunei nostalgii reproşabile, util ar fi ca, înaintea oricărei hotărâri definitive în chestiune, să întârzie cu un strop de gând printre cele culturale pe care românii şi le-au risipit, probabil că definitiv, în treimea de veac avută în vedere. Căci replicile în rumeguş presat la lucrurile din lemn sunt rumeguşuri: surogat, kitsch (cu un cuvânt el însuşi… chicios!), cârpă, făcătură. Cu cât este mai harnică şi mai profesionalizată recuperarea artizanală!

Dar înapoi la hat. Cuvânt vechi, având o sinonimie bogată – dovadă că obiectul pe care îl numeşte nu este unul de neluat în seamă – şi în privinţa originii căruia dicţionarele nu s-au decis: seamănă şi cu unul slav-ucrainean, dar pe bază de argumente de logică ar trimite parcă mai mult la unul turcesc. Deşi logica este în etimologie frecvent falimentară. Însă el înseamnă hotar, limită nu atât de ogor, pentru care pare specializat răzor (răzvor), cât de loc, de proprietate, de pământ al cuiva.

Ei, şi hatul a făcut, în chip foarte diferit de la o vreme la altă vreme, multă istorie românească şi, ca urmare, a generat cultură. În discuţie nu e aici hotarul de ţară, care este o cu totul altă poveste. Este hotarul mărunt care separă proprietăţile mai însemnate sau mărunte şi ele. Şi e de evocat numaidecât împrejurarea că veacuri şi veacuri, până destul de târziu în istorie, cei mai mulţi români au avut cel mult răzoare sau haturi cu această semnificaţie şi numai prin excepţie haturi adevărate. Sunt acei români (şi nu numai) care s-au vândut ori au fost daţi în posesie ca inventar de moşie, întocmai construcţiilor, copacilor, altor vietăţi, mai mult sau mai puţin întâmplător ale locului. În modernitate, există chiar în memorii ale unor urmaşi de mari proprietari funciari ziceri despre răul imens făcut dezvoltării şi emancipării româneşti prin această stare de lucruri. Este ceea ce astăzi am numi degrevare de răspundere – adică o rânduială care îl lasă pe locuitor în afara obligaţiilor faţă de comunitate, de loc şi chiar de sine, ştiut fiind că proprietatea şi angajarea în probelemele ei au fost mereu eficiente în această privinţă, cu efecte pozitive în ordinea civilizaţiei şi a culturii şi, dimpotrivă, cu urmări crâncene, în absenţă. Sunt de evocat, tot aşa, zbaterile, răzvrătirile şi sacrificiile pentru dobândirea hatului propriu, dar şi crimele, răzbunările şi apelul la autorităţi pentru prezervarea sau restabilirea hatului. Românii au făcut mai multe războie cu gândul că, dacă scapă acolo de moarte, se întorc şi dobândesc un hat. Ceea ce, fie şi neîndestulător, s-a întâmplat.

Doar că a venit şi un timp care a înlocuit nevoia şi visul străvechi de a deţine un hat cu fericirea decisă ideologic şi distribuită cu forţa, politic, de a vedea haturile dispărând unul după altul sub brăzdarul tractorului colectivist. „Brazdă peste haturi” a fost titlul entuziast al unui roman autohton de la începutul anilor ‘50, dar maculatura literară a realismului socialist calat pe colectivizare şi menit să convingă, în legătură cu aceasta, că răul e bine şi binele e rău a avut proporţii imense.

Culmea e că după ce s-a făcut plinul noii puteri prin retrocedări şi reconstituiri de proprietăţi funciare, propaganda de după ‘90 a formulat şi a propagat în domeniu un discurs în esenţă înrudit cu cel anterior: haturi prea multe, cauză de ineficienţă economică în agricultură, de sărăcie, de înapoiere. Ai zice că lipseşte ideologia – şi totuşi… Adevărat, criteriul nu era şi nu este preeminent ideologic şi constatarea nu e lipsită de temei. Dar oare cum ar fi stat lucrurile dacă noua putere ar fi hotărât efortul – şi sacrificiul necesar, corect, motivabil, tot atât de neideologic şi cât se poate de… reparator – de a cupla retrocedările cu un sistem de creditare ieftin sau chiar cu dobândă zero pentru lumea noilor haturi?

Cu siguranţă că România ar fi fost azi cu totul alta.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Admitere USV

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: