Am lucrat oficial, dar la negru !

Greenwich – meridianul zero

Domnul Cucoş era din zona Romanului şi jucase baschet în tinereţea lui (anii ’50) la nu ştiu ce echipă din România.

Cu acest sport a avut ocazia să facă deplasări şi în străinătate. La întoarcerea dintr-o ţară capitalistă, diverşi reprezentanţi ai clasei muncitoare îl prelucrau pentru a le povesti celor rămaşi în ţară cât este de greu în Vest, deşi, pentru el, cele văzute acolo păreau altfel. Cu ocazia unui meci în Franţa, în care a marcat şi multe coşuri, a „defectat” şi nu s-a mai întors la binele din România.

Eu l-am cunoscut la Londra, de Crăciun, în 1989. Trecusem prin Piaţa Belgrave pentru a face nişte poze reşedinţei ambasadorului RS România, pe a cărei faţadă, după crimele de la Timişoara, cineva a aruncat o găleată cu vopsea roşie. „Ai vrea să vii la mine să vezi cum sărbătoresc englezii Crăciunul?!” m-a întrebat el. „Mănânci calule ovăz?!” Cum era să refuz o astfel de ofertă generoasă, când eu eram exact al nimănui, „fugit” din România cu aproape şase luni mai înainte?!

Imediat ce i-am intrat în casă şi i-am cunoscut familia m-au invitat să dau telefon acasă, de la ei. Am sunat şi am vorbit cu Ruminiţa. „Ai făcut pom?” „Da, Mihai, şi-i foarte frumoasă casa noastră!” Eu, ascultând radio „Europa liberă”, care a transmis în direct Revoluţia română şi ştirea că s-a depăşit cifra de 60.000 de morţi, aveam impresia că toată România, deci şi Suceava, era aproape o ruină!

Am rămas în relaţii foarte bune cu familia Cucoş (englezii îi pronunţau numele Chiucos) şi, în primăvara lui 1991, el m-a sunat spunându-mi: „Mihai, ţi-am găsit ceva de lucru… Da’ să ştii că-i muncă grea!” „Asta nu-i o problemă; eu am crescut la ţară şi-s învăţat cu munca!”… Într-o dimineaţă m-am întâlnit cu viitorul meu patron în apropierea staţiei de metrou Stockwell. După fizic, cred că i-am făcut o impresie bună; el făcea pavaje. În timp ce mergeam cu camioneta înspre locul de muncă, mi-a dat să răsfoiesc un album cu poze ale lucrărilor făcute de firma lui. Erau în special curţi pavate cu diverse forme şi mărimi de pavele. Arătau bine!

Am trecut Tamisa pe Tower Bridge şi am ajuns cam vizavi de Greenwhich, în noul centru de afaceri Canary Wharf, care atunci prindea contur. Acolo, noi (eram patru inşi) aveam de pavat o curte interioară cam de 40 pe 40 metri pătraţi. Pavelele erau cumva ca ale noastre, dreptunghiulare, cam de 10 pe 20 cm pătraţi şi erau de două culori: un gri-gălbui şi un cărămiziu. Toată curtea era în acelaşi plan perfect orizontal. De jur împrejurul curţii, pe lângă pereţii clădirii, trebuia să apară, ca un trotuar, pavelele cărămizii. Exact în mijloc trebuia construit un pătrat mai mic, cărămiziu, după cum am putut vedea pe o planşă desfăşurată înainte de a ne apuca de lucru.

Lucrarea a fost începută cu vreo câteva zile înaintea venirii mele, în sensul că a fost scos un strat de pământ şi a fost întinsă şi presată piatra concasată. Noi eram la faza de a scoate curtea să arate ca „masa de biliard” (aşa spusese patronul), adică un strat foarte subţire de nisip care să corecteze micile denivelări, după care să punem pavelele. Am început lucrul la ora şapte şi prima mea sarcină a fost să car pavelele cu roaba aproape de zona de montaj. Din când în când îl auzeam pe patron strigând la un neozeelandez să aducă una-alta. Ăla, bine legat (robust), tatuat pe braţe în mai multe culori, cu bocanci cu bombeuri metalice, parcă nu ştia să meargă; numai alerga! Eu, băiatul crescut la ţară, când îi vedeam cum se agită întruna, mă gândeam: „Ăştia mă omoară aici!”

Chiar în prima zi, până la pauza de masă de la ora 9 (a nu se trece cu vederea peste tâmpenia de a lucra zece ore cu doar o pauză de masă, după primele două ore!), s-a ajuns la micul pătrat din centrul curţii. În planşă erau date cotele curţii, trotuarelor, pătratului din centru, precum şi „depărtarea” lui faţă de pereţii clădirilor ce formau curtea. „Să te ferească Dumnezeu de omul prost!” Patronul a întins ruleta şi a stabilit de unde exact trebuie să înceapă colţul pătratului. După mintea lui, pentru a se respecta cota din desen, absolut fiecare „biscuit” gri-gălbui, la întâlnirea cu pătratul din mijloc, trebuia tăiat; unul transversal şi următorul longitudinal! Inginerul din mine se bagă în vorbă şi vine cu propunerea de a muta colţul pătratului mic cu 2-3 centimetri mai departe sau mai aproape faţă de peretele socotit ca bază, pentru a tăia transversal, exact în două jumătăţi, doar o pavelă din trei (montezi o pavelă întreagă, apoi o jumătate, alta întreagă şi a doua jumătate ş.a.m.d.).

La o curte atât de mare, diferenţa de 2-3 centimetri nu poate fi percepută cu ochiul liber. Patronul, cu două pavele în mâini, le-a ridicat deasupra capului şi când le-a trântit odată: „Fuck… I’ve been doing this for twenty-two years and nobody’s told me how to do it!” (Futu-i… Fac asta de 22 de ani şi nu mi-a spus nimeni cum să o fac!). Cumva, m-am simţit vinovat, dar m-am gândit: „N-ai decât să lucrezi până ţi-o da sângele pe nas, dacă eşti prost!”

S-a continuat lucrarea aşa cum a hotărât patronul, în sensul că absolut fiecare „biscuit” al curţii, la atingerea de micul pătrat central, a trebuit tăiat. Arăta ca dracu’! A doua zi, când a venit proprietarul, curtea era aproape toată acoperită cu pavele. A început, de la pereţi, cu cuvinte de laudă. Când a ajuns în centrul curţii şi a văzut atâtea tăieturi, nu i-a plăcut şi au fost ceva comentarii şi gesticulări în zona aceea. Parcă mă mânca undeva să mă duc să-i spun proprietarului ce propunere am avut eu, dar aveam o slujbă şi puteam să-mi pierd locul de muncă, fără a primi altul în schimb.

A treia zi, după ce mi-am cerut scuze pentru sugestia mea din prima zi, am început să-l perii pe patron: „Îmi place foarte mult ce fac, dar eu sunt la colegiu şi vreau să termin cursurile acestui an. Când voi termina, dacă o să mai aveţi loc, aş vrea să revin!”

Eram încă pe ajutor social şi nu aveam voie să câştig, pe lângă banii ce mi se dădeau, mai mult de cinci lire pe săptămână, fără a le declara, aşa că l-am rugat pe patron să mă înţeleagă şi să-l treacă în acte pe bunul meu prieten Aleck, un bătrân de peste 80 de ani. Aşa a procedat şi i-au fost virate lui Aleck, în contul lui bancar, 90 de lire, în loc de 120, cât îmi promisese patronul înainte de a începe munca. Ne-am despărţit deci după primele trei zile şi nu ne-am mai văzut niciodată.

CONSTANTIN PAPUC

P.S.: Până să termin cursurile acelui an de studiu (Southwark College) am reuşit să mă angajez la editura The Folio Society, unde am lucrat până m-am întors în România (revelion 1994).

Print Friendly, PDF & Email

Admitere USV

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: