Semn

Despre şcolire, din nou

Trebuie să spun că, pe fondul propriilor întrebări în chestiune, incitarea în legătură cu care scriu aceste rânduri îşi are sursa într-o ieşire publică de acum câteva săptămâni a unui notabil al domeniului: Mircea Miclea. Vizând, fireşte, obţinerea unui bine într-o zonă în care s-ar impune, pentru asta, o intervenţie ameliorativă, fostul ministru se pronunţă ferm pentru soluţia scurtării ciclurilor şcolare şi, complementar, pentru limitarea valabilităţii pe piaţa forţei de muncă a diplomelor universitare. Mai exact: întrucât o mulţime însemnată a profesiunilor estimate ale viitorului apropiat nu există azi, pentru a se favoriza mobilitatea şi adaptarea la viitorul proiectat sau prognozat şi pentru a se limita rezistenţa la schimbare, statul ar trebui să intervină, prin abilitările şi mijloacele de care real şi legitim dispune, ca să-l înarmeze pe cetăţean cu ceea ce trebuie pentru ca noul să fie întâmpinat în patrie cum se cuvine.

Şi oare cu ce să-l înarmeze statul prin politica şcolară pe acest cetăţean – în prezent, în mare măsură, precum se susţine, analfabet funcţional (dar chiar şi primar, absolut), stând destul de rău, până unde nu te aştepţi, şi în relaţia lui cu valorile, dar bun lucrător, la o adică, prin cotloanele curţilor străine, de unde vine acasă cu numere suedeze la autoturismul bengos şi cu opţiuni electorale de neclintit?…

Răspuns simplu: cu mai puţină şcoală! Cicluri de trei ani, nu de patru – şi desfiinţarea autorităţii social-profesionale a diplomei universitare şi chiar a universităţii înseşi. Pentru că, cert, procedându-se astfel, s-ar împuşca dintr-un foc mai mulţi iepuri, iar emitentul ideii contează cu certitudine pe forţa de atracţie a oportunităţii de economisire bugetară care devine o şcolire publică redusă la dimensiune de pantalon trei sferturi (ca „Bolognia”, nu?) şi pe foamea fără margini de economii la bugetul de stat a mai tuturor guvernelor (care mor după investiţii – dar investiţii, nu „cheltuieli”!…).

Sigur, puţin probabil ca ideea să devină faptă. Nu pentru că ar muri şi de grija şcolirii de calitate mulţi decidenţi de etaj statal înalt şi nici pentru că reacţiile la un atare proiect – numeroase şi probând frecvent o înţelegere aproximativă sau chiar şchioapă a lucrurilor – sunt în cea mai mare parte negative. Nici măcar pentru inabilităţile de ordin politic şi chiar de specialitate pe care proiectul le implică. Din cu totul alte considerente şi este adevărat că şi din speranţă.

Dar o stare de fapte a fost pusă în ecuaţie, o soluţie s-a preconizat. Problema există, ideea a fost lansată, corabia ei pluteşte pe ape. Poporul o priveşte, indiferent cum – un popor care spune însă cu uşurinţă „ce atâta şcoală!”, care şcoală mai este şi mediocră, „produce analfabeţi”, e puţin utilă sau absolut nefolositoare pentru reuşita în viaţă, pentru succesul social, politic, ba uneori chiar şi cultural. Populată, această şcoală, cu „domni” – salariaţi bugetari mulţi, bine plătiţi, care muncesc puţin, au concedii lungi şi tot felul de pretenţii şi de mofturi, ba frecvent o mai şi duc mult după pensionare. Ei, acum, asta cu profesiile viitorului, să fim serioşi, dacă vrei şi dacă este cazul, te descurci, avion legat cu sârmă…

Personal cred că fostul ministru al Educaţiei a coborât mult prea jos. În sine, ideea de a te pregăti pentru viitor prin renunţare la şcolire este o bazaconie. Dacă mai e şi crez de specialist, atunci e cazul să te cruceşti.

Pe ce anume să mai fie oare „centrată” această şcoală care ar avea ciclurile prea lungi şi devine, din acest motiv, o frână în întâmpinarea cu flori a viitorului? Tot pe elev? Dar să lăsăm deoparte vorba absolut goală, cel mult gratuit populistă, din marea filosofie a şcolii (sau a educaţiei) „centrate pe elev” (de parcă ar fi fost vreodată altfel!) şi să apelăm, cât se poate, la lecţia istoriei.

Epocile şi locurile felurite au avut, chiar în întruchipări spontane, neconceptualizat, fără teorii, idealuri şi în relaţie cu acestea, modele umane – care au exercitat atracţie asupra unor generaţii,  pături, grupuri umane şi pentru asimilarea cărora s-au concentrat eforturile formative din familie, din comunitate, din societate. Natural însă, elementele alcătuitoare ale idealului uman au valorificat, în baza unor valori şi criterii ale umanului, experienţa şi în general, optimul existentului uman. „Omul nou” al idealului comunist, voluntarist, a fost un produs sintetic, ceea ce îi şi explică eşecul. Pentru comparaţie, omul iubirii universale al marii reforme hristice (cu care „omul nou” are înrudiri – iar faptul e numai aparent paradoxal), chiar dacă îşi are încă înfăţişarea utopică, este un ideal uman întemeiat pe un complex de valori umane naturale şi esenţiale.

Unde anume să ne aflăm oare, în privinţa aceasta, atunci când concepem, orientăm şi administrăm şcolirea şi şcoala (varianta publică a întruchipării idealului uman în zidirea umană concretă) după prognoza potrivit căreia meseriile viitorului vor fi în mare parte altele decât cele din prezent şi şcoala actuală ar putea să devină o frână în schimbare şi în adaptarea la noul muncii. De fapt, unde este, aici, măria sa Omul şi unde este averea acestuia, umanul, omenescul?…

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Admitere USV

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: