Sănătate şi iertare de păcate

M-am dus într-o vizită la o fostă colegă de serviciu şi, după ce ne-am amintit de vremuri trecute, cu siguranţă mai bune, deoarece eram tineri, gazda m-a invitat pe neaşteptate:

– Hai s-o vezi pe mama!

Am intrat într-o odaie cu aspect deosebit de plăcut, frumos aranjată, unde pe un pat, la fel de curat, se afla bătrâna, mama gazdei. Ne-a primit cu zâmbet şi cu bucurie. E drept că ne cunoşteam de mai multă vreme.

– Mă bucur când vine cineva în vizită, mai ales dintre cei ce i-am cunoscut, că, după cum ştiţi, a trecut vremea mea şi toţi cei de-o vârstă cu mine s-au cam dus.

Gazda începu povestea mamei sale:

 – Anul acesta, pe 4 mai, mama a împlinit 102 ani. Am sărbătorit-o în familie, cu cei care au reuşit să vină de ziua ei. A fost şi părintele Mircea Nuţu împreună cu doamna preoteasă, i-a adus multe flori, un tort şi i-a urat la mulţi ani. Cred că e persoana cea mai în vârstă din Gura Humorului, din câte ştiu eu. Mama a fost mamă eroină, a avut şi crescut 7 copii din care 3 nu mai sunt, iar ceilalţi trăiesc prin alte părţi ale ţării. Tata a fost 14 ani în armată şi în război, iar mama şi-a crescut singură copiii în acest răstimp. Dar mai bine întreab-o pe ea să-ţi spună!

– Vă amintiţi de copilărie?

– Îmi amintesc, cum să nu-mi amintesc. Eu m-am născut în oraşul Iaşi. Ţin minte, ca acum, cum mă jucam prin vie şi cât de buni erau strugurii. Îmi amintesc că am avut mătuşi şi uncheşi care veneau la noi şi îmi aduceau bunătăţi din vremea aceea. Când am crescut mai măricea, eram răsfăţată de toţi. Drept să spun, eram tare frumoasă. Eram aşa de preţuită de parcă aş fi fost o zână şi lumea îmi spunea numai vorbe frumoase. Nici eu nu mă lăsam, tânără, frumoasă, elegantă, dar nu mă dădeam cu câte creme şi farduri. Uite că faţa mea şi acum e întinsă, fără multe zbârcituri! Cine mai avea ca mine tocuri înalte de paisprezece centimetri? Au fost vremuri frumoase. Părinţii îmi dădeau tot ceea ce-mi doream. Pe urmă m-am măritat şi a fost mai greu, dar nu m-am lăsat. Îmi aduc aminte că, în vremea războiului, bărbatul meu era în armată la Bucureşti. Ce mi-a venit mie în gând? M-am suit în tren cu cei trei copii pe care-i aveam atunci şi nu m-am oprit decât în gară la Chitila, unde ne-am dat jos. Înainte de asta, Costică, băiatul meu, a găsit, nu ştiu de unde, o sticlă prin tren şi s-a tăiat la mână destul de rău. Văzând asta, oamenii ne-au dat voie să coborâm primii. Când am coborât se auzeau avioanele şi lumea fugea să se ascundă. Unde să ne ascundem? Lângă gară erau nişte buruieni mari şi şi înalte. Ne-am ascuns acolo. Deodată, o bombă a căzut pe vagoanele de unde am coborât noi şi explozia le-a împrăştiat cât acolo. Au murit acolo zeci de oameni şi, dacă nu se tăia copilul la mână, poate că muream şi noi. Norocul nostru. Bombardamentul s-a oprit, dar se auzeau vaietele şi ţipetele oamenilor. Copiii s-au speriat tare şi s-au împrăştiat prin buruieni că m-au îngrozit şi pe mine când am văzut că nu-i găsesc. Cu mare greu i-am adunat pe toţi trei şi, tot întrebând de unul şi de altul, din cale afară de obosiţi, am ajuns la regimentul unde era bărbatul meu. Soldatul de la poartă, după ce i-am zis cine-i bărbatul meu, mi-a spus că el nu-i acolo, ci este dus să aprovizioneze soldaţii cu mâncare şi că vine a doua zi. Eu i-am spus că n-am unde mă duce şi am mers cu copiii în faţa ferestrei biroului comandantului. Cum erau copiii obosiţi, au şi adormit pe pământul gol. Unui soldat i s-a făcut milă şi ne-a adus o rogojină ca să nu stea copiii pe jos.

Tot uitându-se la noi, oamenilor li s-a făcut milă şi aduceau pentru copii mâncare, apă şi bomboane. Până la urmă şi comandantului i s-a făcut milă şi, a doua zi, i-a dat drumul lui Zaharie acasă pentru o lună de zile. Aşa a fost atunci.

– Mai târziu, pe vremea comuniştilor cum aţi trăit?

– Am muncit şi unul, şi altul, am purtat copiii prin şcoli, nu pot spune că am dus-o rău. M-au făcut mamă eroină şi la veterani ne dădea bilete de odihnă gratuite şi eram tare bine trataţi acolo.

– Ce părere aveţi de vremurile de acum?

 – Acum eu nu prea ies. Mergeam, până nu de mult, la biserică, am fost şi am votat. Mie mi se pare că-i mai rău ca altădată, dar noi zicem că-i bine. Cine mai ia în seamă vorba unui bătrân ca mine? Fata asta a mea mă îngrijeşte, nu are niciun ajutor de la nimeni, vreo indemnizaţie de asistent personal ori de însoţitor. Când am împlinit suta, a fost domnul primar şi mi-a adus un coş mare de flori şi un tort. De la parohie au venit mai mulţi preoţi, au făcut o slujbă şi cam atâta. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu, pe primul loc e sănătatea şi apoi credinţa! De asta vreau să vă spun şi să vă cânt o rugăciune!

Şi Doamna aceasta, rămasă din alte vremuri, ne-a recitat şi apoi a cântat „O maică sfânt-a vieţii mele” din tot sufletul, încât m-a impresionat până la lacrimi.

I-am urat pe mai departe bătrâneţe uşoară şi i-am promis că, dacă ne va ajuta Dumnezeu, ne vom mai întâlni.

 – Vă mulţumesc pentru vizită! Vă doresc sănătate şi iertare de păcate! a încheiat Doamna Ştefania Iuga, din strada „Sfânta Maria” din oraşul Gura Humorului.

GHEORGHE SOLCAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: