Şcolirea – încotro?

Şcolirea actuală nu are nici pe departe în societate un renume mulţumitor. I se reproşează, ca întreg şi pe etape, multe neajunsuri mai importante şi mai puţin importante ţinând de concepţie şi de orientare, de organizare, de conducere, de felul ei ciudat de a fi gratuită, de adecvare la criterii, de rezultate prin raportare la feluritele aşteptări pe care le implică ea ca proces de interes, de susţinere financiară şi de responsabilitate de nivel public. Şi să adăugăm că se accentuează impresia negativă faţă de prestaţia catedrei – chiar dacă aceasta este determinată strâns de cele de mai sus înşiruite.

Insatisfacţia exprimată cel mai frecvent – pe bază de probe care se contabilizează spontan în viaţa de zi cu zi, dar nu numai – priveşte ineficienţa şi inconsistenţa acţiunii şi efectelor educative. Adică acea componentă prin care şcoala de orice nivel îl introduce pe puiul de om, nu doar prin informare, prin cunoştinţe teoretice, ci şi prin ucenicie efectivă, în universul valorilor omeneşti ale umanului etern şi ale umanului concret şi nemijlocit. Asta pentru că valorile sunt rodul tezaurizat al trecerii umane prin experienţe specifice cărora nu li se mai ştie istoria şi sunt, ca atare, de netăgăduit folos în de toate, dar şi pentru că ele sunt zestre şi trebuie duse, cum s-a făcut mereu, către cei care vin din urmă – în sine faptul ţinând de o valoare supremă. Biologia însăşi, deci natura, relevă existenţa şi acţiunea unei astfel de valori la nivelul ei, încât faptul nu e de pus nicicum sub vreun semn de întrebare când vine vorba de cultură.

Or, Legea Educaţiei Naţionale şi Ministerul Educaţiei (fireşte că după modele care fireşte că sunt ilustre – în orice caz, mai …ilustre decât o lege şi un minister a/al „învăţământului” sau a/al „instrucţiunii publice”), de vreme ce rezultatele sunt într-adevăr nemulţumitoare – iar asta pentru că, în realitate, educaţie nu se mai face decât la întâmplare şi mai cu seamă prin influenţă exercitată dinspre standarde joase –, înseamnă că au înlocuit prin „educaţie” vechile „învăţământ” sau „instrucţiune” într-o facere speculativă şi mincinoasă. Educaţia a devenit, sub aspectul conţinutului termenului, dar şi în fapt, sinonimul celor două cuvinte considerate învechite, iar actul educaţional în sine rămâne parţial în seama puterii evocatoare a vocabulei considerate moderne şi, doar în completare, ca fapt, în seama convingerii că a şti tabla înmulţirii, utilizarea tastaturii şi folosirea cardului sunt destulă educaţie şi destulă cultură.

Se pare că asistăm în largul lumii, nu doar la noi, la un proces de această factură. E ca şi cum s-ar fi acumulat prea multă inutilitate în ceea ce înţelegem prin cultură şi omenirea ar fi ajuns să care în spate bagaje prea mari şi prea grele – cu efort, în consum de energie şi de resurse pe care cineva care are sau îşi arogă această competenţă le consideră purtătoare de cheltuieli insuficient justificate şi, mai ales, dispensabile. Lucrează o contabilitate în miezul acestei chestiuni – deşi se dă drept cert că Dumnezeu ar fi făcut întâi lucrurile, şi abia mai târziu pe numărătorii şi socotitorii lor.

Şi nu e mai puţin adevărat că există şi o rădăcină cauzală reală a acestui curs: sub educaţie şi în corpul ei supradimensionat artificial s-au putut ascunde frecvent motoare de spălat creierul şi sufletul, de îndoctrinare, de limitare de libertăţi şi de orizont şi de dirijare a conştiinţei. Nu este cazul să fie dezvoltat subiectul – suferim încă de pe urma propriei noastre experienţe de acest fel, dar, să nu ignorăm detaliul, parcă şi de pe urma unei înclinaţii naturale în sensul acesta.

Dacă însă există motive de temerei faţă de riscul ca educaţia să fie falsificată şi rău folosită, adică antiuman, e de ştiut că ţine chiar de educaţie să fii avertizat că nu se aruncă niciodată şi copilul cu apa din scăldătoare. Trebuie să fie activă, altfel spus, şi temerea de ceva cel puţin la fel de inacceptabil: riscul ca acest free de educaţie din zilele noastre şi preconizat, pe cât se poate înţelege, pentru zilele care vin, chiar în numele unei dezvoltări libere, nestingherite, fără margini, să ne aducă o neagră închidere în faţa umanului şi a omenescului, barbaria, sălbăticia civilizaţiei, primitivitatea confortului, chiar a celui mai luxos.

Săgeata pleacă înainte cu forţă, pentru că o trimite astfel arcul încordat, dar poate lovi ţinta numai dacă o ţintă i-a fost deja fixată. Umanului îi este imanentă ţinta – şi nu trebuie să se afle vreodată în afara umanului însuşi.

 AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: