Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, iniţiatori ai hramului jubiliar de la Mănăstirea Putna (I)

Odată cu oficierea solemnă a actului de la 2 iulie 1504, s-a îndătinat, în inima şi conştiinţa urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca an de an, prin arşiţa şi gerurile istoriei, să se vină în pelerinaj la hramul mănăstirii Putna, pentru a se închina şi pentru a cinsti memoria celui care s-a identificat cu vrerea românilor dintotdeauna.

În momentele de bucurie sau de cumpănă ale existenţei locuitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, gândurile şi speranţa tuturor au alergat către acel simbol al statorniciei, unităţii şi neatârnării ce odihneşte în prima sa ctitorie dintre obcinile împădurite ale Carpaţilor Răsăriteni.

Conştiinţa colectivă s-a manifestat adesea, de-a lungul secolelor, prin crearea a numeroase legende şi tradiţii ce au în centrul lor personalitatea şi faptele lui Ştefan Vodă. Printre adepţii fervenţi ai înfăptuirii actului epocal, ce a avut loc la 15 august 1871, de Sântă-Măria mare, s-a numărat şi Mihai Eminescu, de la a cărui naştere se împlinesc 171 de ani.

De cum a sosit la Viena, în toamna anului 1869, poetul şi-a aflat colegii grupaţi în două societăţi ce nu se înţelegeau în privinţa unor probleme de formă. Eminescu s-a înscris în ambele asociaţii spre a milita, din interiorul lor, în vederea realizării unirii necondiţionate. Pentru a-i convinge, tânărul „auditoriu la filosofie” a recurs, cu înţelepciune, la următoarea pildă:

„Domnilor!

Un comerciant are un capital de 1.000.000 fl. Firma sa este Z! Capitalul său nu ar fi acelaşi dacă el s-ar numi Y sau Z! Noi suntem o societate cu capital de principii şi de inteligenţă. Firma noastră este “România”.

Presupunem că firma noastră ar fi, de exemplu, „Românismul”- fondul nostru, fiinţa noastră morală n-ar fi aceeaşi? Comerciantul de sub X presupunem că bancrutează, oare caracterul firmei lui, cu toate că numele a rămas acelaşi, nu se schimbă?

Dovadă dar cum că numele nu e lucrul, fiinţa însăşi – cum e haina ce o poartă un om nu-i omul însăşi – cum zdrenţele unui nume obscur poate acoperi un geniu – cum purpura unui nume regal poate învesti pe un idiot.

Cine conspiră contra legii fundamentale a României, acela e mai conspirator decât cel care conspiră contra numelui, a hainei, pentru că acea haină e strâmtă şi noi vrem să-i croim, tot acestei societăţi, o haină largă, în care să încapă toată lumea românească din Viena”.

Nereuşind de la prima încercare să realizeze unitatea necondiţionată a tuturor studenţilor români din capitala imperială, Eminescu a persistat să susţină unirea în cuget şi simţiri pe alte căi, aşa încât, abia la sfârşitul anului 1870, a putut să determine unificarea definitivă, iar în primăvara lui 1871, cele două asociaţii s-au contopit în România jună, sub deviza:

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri!

Ideea comemorării a 400 de ani de la ctitorirea lăcaşului de veci al marelui voievod moldav a avut, de astă dată, profunde ecouri în rândurile tinerilor ce studiau la Viena şi aiurea.

La sfârşitul anului 1869, cele două asociaţii vieneze au ales un comitet provizoriu şi au lansat un Proiect de program pentru serbarea naţională la mormântul lui Ştefan cel Mare, la 15/27 august 1870, şi un Apel către „fraţii comilitoni” de la universităţile şi academiile din Bucureşti, Iaşi, Torino, Berlin, Pesta etc., prin care chema tinerii să se adune „din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi pentru cultivarea naţională”.

La Proiectul de program, Mihai Eminescu a mai adăugat un paragraf nou, prin care se stipula ca după desfăşurarea festivităţilor să se întrunească un congres al tuturor tinerilor.

„A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară din mănăstire, un congres al studenţilor români de pretutindeni. Programul congresului îl va avea să-l statuească comitetul aranjator al serbării”.

Cele două documente, publicate în revista Traian şi reluate de alte gazete româneşti, au avut un ecou mobilizator deosebit. Tinerii din principalele centre universitare ale Europei au alcătuit comitete locale de acţiune, au lansat liste de subscripţii pentru strângerea fondurilor necesare acţiunii ce se va întreprinde etc.

Studenţii români din Paris vedeau în iniţiativa vienezilor un act ce urmărea să şteargă graniţele arbitrare ce vrăjmăşiile istorice le ridicaseră în acel moment. „Nivelarea Carpaţilor politici, Carpaţilor ce despotismul a voit să petrifice pentru eternitate între părţile aceluiaşi tot; formarea unui lanţ indisolubil între ţările române; iată scopul suprem către care trebuie să jurăm că vom ţinti” .

Necesităţile organizatorice şi imperativele economice, sociale şi politice au determinat asociaţia de tineret ca în primăvara lui 1870 să aleagă un Comitet central de pregătire a serbării de la Putna, care să continue acţiunile iniţiale ale Comitetului provizoriu şi să înlăture numeroasele obstacole ce le stăteau în cale.

Sub influenţa ideilor politice ale lui Eminescu, noul apel adresat tinerilor de la universităţile şi academiile europene se încheia cu următorul îndemn:

Să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că naţiunea noastră înţelege misiunea sa”.

Conţinutul articolelor şi al mesajelor, agitaţia provocată de febra pregătirilor au alertat pe guvernatorul ducatului Bucovinei. Într-un raport către Ministerul de Interne vienez, el scria că studenţii români vor să folosească serbarea religioasă de la 15/27 august ca „să demonstreze legăturile românilor din Bucovina cu cei din Principatele dunărene şi din Transilvania şi, în urmă, să aranjeze, pe această cale, o serbare naţională” .

Că acesta era scopul nemijlocit al serbării de la Putna o explică şi Mihai Eminescu în Convorbiri literare, din septembrie 1870, unde preciza că “exteriorul acestei festivităţi are să fie de-un caracter istoric şi religios; interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o voiesc din toată inima” .

Consistoriul mitropolitan din Cernăuţi ignora deliberat scopurile politice, iar egumenul mănăstirii, Arcadie Ciupercovici, le încuraja cu multă diplomaţie, pentru a nu irita autorităţile austriece şi pe mitropolitul Eugeniu Hacman.

Deoarece izbucnise războiul franco-german, cu urmări grave asupra Franţei, şi atenţia opiniei publice era atrasă de această situaţie internaţională explozivă şi complexă, banca la care Comitetul central depusese vreo 5.000 coroane a dat faliment, autorităţile imperiale au înăsprit presiunile asupra naţionalităţilor negermane şi nemaghiare etc., serbarea proiectată, în august 1870, la Putna, nu a mai avut loc.

Poliţia vieneză, sesizată de agitaţia făcută de Eminescu şi Slavici, îi convoacă pentru a da socoteală de corespondenţa pe care o purtau cu „întreaga Europă”, cum spuneau ei.

În iulie 1871, Comitetul central de organizare, format din Ioan Slavici – preşedinte, Mihai Eminescu – secretar, I. V. Morariu – secretar II şi Pamfil Dan – casier, s-a deplasat la Cernăuţi pentru a pregăti desfăşurarea serbării, însă „fruntaşii bucovineni se declarară împotriva ţinerii serbării şi făcură studenţilor, spre marea surprindere a acestora, o primire lipsită de entuziasm […].

O atitudine diferită, însă, o are Silvestru Andreevici-Morariu, al cărui fiu, Vasile Morariu, făcea parte din Comitet. Tinerii decid, la sfatul lui Silvestru Andreevici, să nu ceară permisiunea autorităţilor austriece pentru serbare, ci să le pună în faţa unui fapt împlinit”.

După acest eşec temporar, Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, pentru a asigura înfăptuirea ţelului propus şi unitatea de acţiune, intervin energic în adunările studenţeşti şi în presa vremii, ce apărea de ambele părţi ale Carpaţilor.

Deşi Comitetul de coordonare era convins că serbarea nu va mai avea loc, în Instrucţiunea de funcţionare a Comitetului central, întocmită în mod judicios de Slavici, se prevedea, printre altele, că serbarea „are să se ţină tot la Putna, de e cu putinţă, în 15/27 august 1871”.

Venind în întâmpinarea acestei idei, Eminescu, în adunarea din 25 mai 1871 a României June, cerea cu însufleţire:

„- Azi e momentul să facem un pas rezolut, să realizăm dorinţa noastră, serbarea pentru anul viitor!”, iar Slavici, cu aceeaşi ocazie, vorbind de lupta înaintaşilor: Traian, Decebal, Ştefan şi Mihai, le spunea celor de faţă că stăpânirea austriacă nu-i va împiedica să organizeze serbarea proiectată, iar dacă vor încerca „avem să mergem la Putna cu desagii în spinare, cum s-au dus moţii, în ziua de 3/15 mai 1848, la adunarea de la Blaj”. 

 PAUL LEU

18 aprilie 2021

Kenmore, Washington, USA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: