Cernăuţi, acum un veac (8)

Trianon

Reamintesc aici că revenirea Bucovinei la România nu a fost – cum o sărbătorim azi – un marş triumfal, pe petale de flori de roze. Ci a urmat, apoi, o perioadă grea, de tranziţie, marcată de poziţii şi atitudini diverse, adesea contradictorii, chiar şi în rândul românilor. Băştinaşi ori „regăţeni”, deopotrivă.

Trianon. „Or, în privinţa teritoriilor unite cu România, rapoartele lui Alex. Vaida Voevod demonstrează că atitudinea delegaţiei române şi a sa, ca reprezentant al Consiliului Dirigent, era fără echivoc; el cerea un manifest care să fie înaintat Conferinţei de Pace de către guvernul român şi care trebuia să arate Aliaţilor că despre atrocităţile comise de unguri «nu poate nici Antanta să ne impună nouă aliaţilor ca să le suportăm, căci noi suntem aliaţi, iar maghiarii ne sunt duşmani, care conspiră cu germanii şi cu ruşii». Iar într-o discuţie cu ministrul de externe al Franţei, Pichon, la care participau Brătianu şi generalul Coandă, Vaida declara, clar, că «românii sunt aliaţi, dar – culmea – maghiarii sunt trataţi ca aliaţi, iar noi suntem trataţi aici ca duşmani». «Proclamarea Unirii e emanaţia voinţei întregului nostru neam şi a fost unanimă» continua Vaida. Saşii, găsind o garanţie pentru libertatea limbii şi confesiunii lor în hotărârile de la Alba Iulia, s-au unit şi ei cu românii. La solemnitatea înmânării actului Unirii noastre au asistat toţi reprezentanţii diplomatici ai Aliaţilor. «Dar ce văzurăm? Károlyi a jucat un joc dublu. Maghiarii ne ucid şi ne batjocoresc fraţii şi părinţii. Ei trimit trenuri blindate sub ochii francezilor, ca să ne terorizeze, ei organizează bande care ucid şi jefuiesc, prezentând ofiţerilor englezi, francezi etc., care nu cunosc limba, astfel lucrurile, cum că noi am fi comis atrocităţile. Cu aceleaşi ştiri fabricate prin falsificări ei – maghiarii – umplu străinătatea». Ministrului Pichon, în discuţia amintită, «Brătianu i-a prezentat punctul de vedere românesc, stăruind pentru înaintarea trupelor (peste linia de demarcaţie, n.a.) şi evacuarea Banatului de către sârbi. A fost dur şi hotărât…». Brătianu a întrebat: «ce-ar face, oare, Franţa, dacă ar fi trebuit să se oprească înaintarea francezilor în Alsacia-Lorena şi, apoi, dincolo de linia de ocupare, nemţii v-ar ucide fraţii?». Iar Vaida a expus cum «mama preşedintelui Consiliului Dirigent (Iuliu Maniu, n.a.) şi rudele prezidentului Marii Adunări Naţionale, sub a cărui conducere s-a proclamat Unirea (Gheorghe Pop de Băseşti, n.a.) sunt expuşi bandelor maghiare, atrocităţile comise, mizeriei financiare. Iar comisiile ofiţerilor englezi, francezi, sunt conduse de maghiari, pe când noi nu putem controla şi nici desface mârşavele falsuri maghiare». În Comisia pentru delimitarea frontierelor, «Brătianu a vorbit două ore (prezida Tardieu, în locul lui Clemenceau), susţinând admirabil punctul de vedere românesc în toate chestiile: afirmarea tratatului, chestia Banatului, necesitatea de a ocupa tot teritoriul unguresc revendicat de noi». Iar într-un banchet oferit în onoarea sa de Louis Barthou (fost prim-ministru), Brătianu, în discursul său, a «reclamat întregul Banat, precum şi România de la Nistru până la Tisa în graniţa naturală integrală a Dunării»” (revista „Vitralii”). Nevoi. „Nevoile populaţiei cresc şi cresc pe zi ce merge. Scumpetea şi lipsa de hrană se simte tot mai tare. Porumbul, unica nădejde a ţăranului, nu se prea află acuma pe aici. De muncă nu se găseşte. Noroc că mai poate lua omul câte o sanie de lemne din pădure şi se face schimb la ţară cu de-ale mâncării, căci pe bani nu măi dă nimeni ceva. Toţi aşteaptă cu răbdare mântuirea de la noul nostru guvern. Nevoile cresc şi cresc pe zi ce merge.” („Glasul Bucovinei”, 17 dec. 1918). Morariu (Aurel). Aurel Morariu (1886-1945), jurist şi om politic, deputat în parlamentul României, preşedintele Societăţii Meseriaşilor, Comercianţilor şi Industriaşilor români din Moldova de Sus. În „Amintiri”, S. Puşcariu semnează următoarele despre el: „Tăcut şi respicat la vorbă când ia cuvântul, o inimă de aur şi un idealist incorigibil – ca tată-său şi fraţii săi – e Aurel Morariu. Din când în când, când o aştepţi mai puţin, el face câte o glumă care arată că gravul nostru avocat e în suflet încă un copil ştrengar”. Răutate. Despre „răutatea” contemporanilor – mai ales cei care se laudă că-ţi sunt prieteni/salvatori: ipocrizia unui Titu Maiorescu faţă de Eminescu – în chestia relaţiei poetului cu Veronica (pe care Titu M. n-o putea suporta deloc, deoarece tânăra Veronica depusese mărturie, ca simplă elevă, la un proces în care Titu fusese acuzat de ceea ce-am numi azi „agresiune sexuală”). Maiorescu – deja „ajuns”, social şi financiar – n-a făcut altceva decât să împiedice, obstinat, împlinirea iubirii dintre Mihai şi Veronica. El i-a „destăinuit” lui Eminescu cât de „uşuratică” e Veronica – care, vezi Doamne, se culcase cu revizorul şcolar Caragiale. Ce treabă avea Titu M. cu povestea asta!? Nu pricep. După mine, el a fost un om lipsit de orice bărbăţie. Cred că nenea Titu era mai supărat pentru că Eminescu i-o „suflase” pe cumnată-sa…, cred că era Mite Kremnitz („pe lângă plopii…”), cu care Titu trăia/trăise în tihnă, de ani buni. Uite aşa se scrie istoria literaturii române… Doboş (Filaret). Filaret Doboş (1881-1951), publicist, membru al Partidului Naţional Liberal, ulterior al Partidului Naţional al Unirii, secretar general pentru agricultură în administraţia Bucovinei, deputat în Parlamentul României. A sprijinit o serie de publicaţii periodice, printre care „România Mare” (1917-1918), foaie a voluntarilor români din Austro-Ungaria, care a apărut săptămânal la Kiev. Merit. T. Maiorescu ştia, de bună seamă, nu numai de frăţeasca primire ce o găsiseră în casele „Hurmuzăcheştilor”, la 1848, tinerii revoluţionari moldoveni, în frunte cu Alecsandri, Cuza si Negri, ci şi despre fapta lui Eudoxiu Hurmuzachi, de mare consecvenţă pentru cultura noastră: copierea din arhiva imperială de la Viena a documentelor privitoare la istoria românilor. Maiorescu va avea un mare merit în salvarea şi utilizarea acestor documente pentru istoriografia noastră: murind Eudoxiu Hurmuzachi la 29 ianuarie 1874 şi existând teama că guvernul austriac va confisca colecţia în care se aflau şi copiile documentelor privitoare la răpirea Bucovinei (al cărei centenar guvernul austriac se pregătea să-l serbeze în anul următor), Titu Maiorescu, în chiar ziua când a fost numit ministru de culte şi instrucţie publică în cabinetul Lascar Catargi (7 aprilie 1874), s-a dus în secret la Cernăuţi, s-a înţeles cu Gheorghe Hurmuzachi (fratele lui Eudoxiu) şi a expediat imediat la Bucureşti lăzile cu preţioasele manuscripte; apoi a înscris în bugetul statului suma necesară pentru începerea publicării lor, dând astfel naştere nepreţuitei „Colecţia Hurmuzachi”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: