Din viaţa de şcoler

În anul 1959, pe la sfârşitul lunii mai, când eram elev în clasa a IV-a am fugit de la ora de lucru manual pentru a vizita împreună cu colegul meu Andrei Gheorghe castelul în care trăise până în 1948 boierul armean Anton Goilav. Castelul de la Rotopăneşti fusese construit de sculptorul şi arhitectul elveţian Joseph Fichtner la porunca marelui scriitor şi fondator de şcoli pentru fii de ţărani – Nicolae Istrati.

După moartea fulgerătoare a lui Nicolae Istrati soţia acestuia, Sevastia, ce a fost amanta lui Kogălniceanu, a vândut castelul şi moşia Rotopăneştilor unei familii de armeni din oraşul Botoşani.

Practic, de ce am fugit de la ora de lucru manual?

Să vedem o “casă de boieri”, să o putem compara cu casa noastră, să ne plimbăm printr-un castel unde s-au întâlnit atât de mulţi Feţi-Frumoşi cu Ilene Cosânzene. De fapt, la Rotopăneşti m-au dus basmele citite şi curiozitatea de a afla de ce erau criticaţi boierii şi burghezii care au “supt sângele poporului muncitor”.

Era imensă acea clădire cu parter şi etaj, cu peron în faţă, cu magazii, cămări şi beciuri atât la subsol, cât şi la etaj.

Îmi aduc aminte că toate geamurile erau sparte, sobele sfărâmate, parchetul imensului salon unde a funcţionat primul Conservator de Muzică şi Declamaţie din România era afectat de bălegarul porcilor care fuseseră suiţi la etaj de un tâmpit de primar, pus de comunişti să dărâme orânduirea capitalistă pe plan local.

Se cunoştea că prin castel trecuse furia maselor, însoţită de însuşirea tuturor bunurilor ce aparţinuseră familiei lui Anton Goilav.

Castelul putea fi transformat în şcoală, azil, primărie, cămin cultural, grădiniţă, bibliotecă comunală, spital, dispensar comunal, magazin etc., dar a fost distrus. Distrugerea acestei clădiri de patrimoniu s-a desfăşurat după modelul bolşevicilor ruşi, care în 1918 se apucaseră să demonteze calea ferată Moscova-Petersburg pe motiv că fusese făcută în timpul moşierimii şi burgheziei ruseşti.

În partea de sus a castelului se afla tainiţa unde foştii proprietari păstrau lucrurile de valoare. Am coborât şi eu în acea tainiţă care era plină de registre, cărţi şi hârtii smulse din dosare. Şi astăzi ţin minte că toate hârtiile erau scrise cu cerneală verde. Mai târziu am regretat că nu am luat nicio carte, nicio revistă, multe scrise într-o limbă necunoscută mie.

După cercetarea etajului m-am suit cu Ghiţă în podul castelului, care era imens şi devenise un loc de adăpost pentru o sumedenie de păsări. După ce le-am speriat prin ţipete şi tropăituri, am hotărât să vizităm şi partea din spate a castelului, acolo unde cândva se aflaseră magaziile, bucătăria, spălătoria şi un mare beci, despre care noi credeam că este legat printr-un tunel cu cel din Biserica „Sfânta Treime”, ctitorită de acelaşi Nicolae Istrati.

În două camere de la parter adăsta o familie necăjită, a cărei casă se prăbuşise în timpul iernii. Mutarea în castel se făcuse din ordinul generalului Constantin Burcă, originar din Fălticeni şi care luptase în Brigăzile Comuniste în timpul Războiului civil din Spania (1936-1939).

Familia se numea Alupii, dar capul familiei era cunoscut, în toată comuna, sub numele de Chifăruţ. Era un om ursuz, cătrănit, pus în permanenţă pe dorinţa de a te lua la bătaie. Când ne-a văzut, a început să ne înjure de mamă, de toţi sfinţii din calendarul creştin ortodox, aruncând în noi cu bucăţi de ţiglă spartă.

La un moment dat, uitându-se la Ghiţă, a înlemnit. Atât a putut să spună:

– Tu, ăla care te rânjeşti la mine, nu eşti cumva băiatul tovarăşului Andrei Dumitru?

– Da!, spuse colegul meu.

Ghiţă se fudulea la şcoală că taică-său fusese numit după 23 august 1944 pri-marul comunei Rotopăneşti, după ce se întorsese din prizonieratul sovietic.

– Ei, dacă e aşa, duceţi-vă voi să mâncaţi nişte vişine din pomii ăia de lângă biserică.

Nu ne ardea nouă de vişinile din grădina fostului boier Goilav. Am început să ne gândim ce îi vom spune învăţătorului nostru în legătură cu fuga de la ora de lucru manual.

– Nici nu mă gândesc, spuse Ghiţă. Să încerce să mă pedepsească, că îi spun tatei, care-l poate da pe mâna partidului pe acest fiu de chiabur.

A doua zi, spăsit nevoie mare, cu trăistuţa pusă după gât, la spate, i-am dat bineţe învăţătorului meu.

– Unde-ai fost, iedule, ieri? Tu nu ştii că eu răspund de tine, atât timp cât eşti la şcoală?

– Da!, i-am spus eu în timp ce obrazul îmi era şiroit de lacrimi care îmi curgeau din ochi de frică.

Învăţătorul meu era re-numit pentru bătăile pe care ni le aplica cu un metru de lemn. Am avut colegi care şi-au făcut nevoile pe ei când au fost bătuţi deoarece nu stăpâneau tabla înmulţirii.

– Te duci în clasă, mi-a poruncit învăţătorul, îţi iei punga de grăunţe şi cu coji de nuci din dulap, după care te duci în colţul clasei, le împrăştii pe jos, îţi suflici pantalonaşii şi te aşezi cu genunchii pe ele, în timp ce trebuie să ţii ambele mâini ridicate! Când o să vin în clasă o să-ţi aplic şi vreo zece jordii la palme ca să te învăţ eu să nu mai fugi de la ore niciodată.

Momentan, mă gândeam să fug acasă, dar şi aici m-ar fi aşteptat o pedeapsă mai aspră, dacă ai mei ar fi aflat că am fugit de la şcoală pentru a vizita castelul lui Nicolae Istrati. Atunci mi-am spus în gând: Fie ce o fi, o să-mi iau pedeapsa, după care voi intra din nou în rândul elevilor cuminţi.

Într-un târziu a apărut şi Ghiţă, mi-au spus colegii mei, cu un aer de răzvrătit. Fluierând cântecul „Trandafir de la Moldova”, a ajuns în dreptul învăţătorului.

– Unde ai fost ieri, Andrei, la ora de lucru manual?

– I-am dus mâncare tatei la Sfatul Popular.

– Spui că i-ai dus mâncare lui taică-tu la Sfatul Popular? Lasă că te învăţ eu minte să mă minţi ca un birjar.

L-a luat de mână, l-a dus în grădiniţă, aruncându-l pe nişte scăunele ce erau depozitate într-un colţ, după care a început să dea în el de l-a umplut tot de sângele care-i curgea din nas. La un moment dat, învăţătorul şi-a dat seama că “a băgat-o pe mânecă”. L-a lăsat pe Ghiţă şi a început să ţipe la ceilalţi copii să-i aducă o cană de apă pentru a-l spăla pe colegul meu de aventură. Cu ultimele puteri, Ghiţă, plin de sânge, a luat-o la fugă spre Sfatul Popular, unde, din întâmplare, se aflau şi nişte tovarăşi de la raionul Fălticeni, care se ocupau cu colectivizarea, adică cu transformarea socialistă a agriculturii.

– Ce-i cu tine, copile?, au întrebat activiştii.

– M-a bătut tovarăşul învăţător!

– Cum e posibil aşa ceva?, întrebă un activist. În socialism este interzisă bătaia!

Săracul, se făcea că nu ştie. Bătaia era prezentă în toate puşcăriile din România, în discuţiile tovărăşeşti cu ţăranii ce nu doreau să se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă, în anchetele din beciurile Miliţiei şi Securităţii.

Într-o clipită, activiştii împreună cu Ghiţă, ce arăta ca un martir, şi cu tatăl său, au sosit în trombă cu un GAZ la şcoala noastră. Mi-am dat seama că învăţătorul nostru avea zilele numărate.

Ce au discutat tovarăşii de la raion cu învăţătorul nostru nu ştiu, dar până la mine, ce stăteam pe coji de nucă amestecate cu grăunţe, au străbătut ameninţările unui activist.

– Lasă că de la 1 septembrie ai să cânţi din trişcă pe deal! De ce baţi copiii ţărănimii muncitoare? În loc să-i educi, să faci din ei ostaşi ai partidului, tu-i baţi ca pe vremea regimului burghezo-moşieresc. Te aranjăm noi!

Am aflat de la Ghiţă că învăţătorul nostru i-a dat tatălui său o sumă de bani pentru a nu fi dat în judecată. Până la sfârşitul anului, Ghiţă îşi cumpăra în fiecare zi biscuiţi Eugenia şi halva rusească de la Cooperativa din sat, dovadă că primise şi el câţiva lei din suma dată de învăţător tatălui său. Din nefericire, tot eu am fost acuzat că l-am determinat pe Ghiţă, viitor miliţian la puşcăria de la Poarta Albă, să fugă de la şcoală.

În fine, a venit vacanţa mare, timp în care învăţătorul nostru cu întreaga familie a plecat la o şcoală, undeva prin judeţul Cluj.

Castelul vizitat a fost demolat în 1962, rămânând doar o mică parte din el, care a devenit sediul Gospodăriei Agricole Colective „Albina”. Cărămida rezultată din demolare a fost adusă la Mihăieşti, unde s-a construit cu ea şcoala nouă.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: