Alt ilustru bucovinean

Ion Filipciuc, retras de la o vreme la costişeasca baştină, împins de nevoia cunoaşterii, evadează periodic, după obicei, cercetează documente şi biblioteci şi nu se lasă până nu-şi încarcă tolba, de fiecare dată înfometată. Aşa se face că, nu demult, descoperă la Biblioteca Academiei Române, cu o satisfacţie de zile mari, un nume de scriitor român „înzestrat cu harul povestirii şi al înţelegerii semenului”, în persoana bucovineanului Octav Vorobchievici. Cercetătorul şi vechiul editor Ion Filipciuc a şi publicat „nuvela”. Poate doar o povestire, apărută în „Convorbiri literare” din mai-iunie 1943, la cârma publicaţiei aflându-se la vremea aceea Ilie E. Torouţiu. Textul poartă titlul „Cantonament în Ucraina”, însă până atunci ofiţerul-scriitor a tipărit în „România militară” (aug. 1937) un eseu, „Ofiţerul şi cartea”, din care inserez un mic fragment din citatul redat de I. Filipciuc, mărturie clară a unei minţi luminate şi a unei conştiinţe de intelectual rasat: Pentru un ofiţer ar trebui să funcţioneze „O preferinţă pentru cartea în măsură să limpezească o metodă simplă de gândire clară şi repede, pentru cartea care nu încetinează circulaţia sângelui şi bătăile inimei, ci păstrează tânăr şi fierbinte elanul şi energia. Căci, în încheiere, sabia nu trebuie să slujească la tăiatul foilor cărţii, ci cartea trebuie să slujească la ascuţirea sabiei”. Aferim apoftegmă din partea unui militar!

Lucrarea „Cantonament în Ucraina” beneficiază de un „Cuvânt înainte” semnat de prof. univ. emerit dr. ing. Manuela Nicolae-Popescu, nepoata colonelului, care, preluând datele de la prof. Traian Larionescu, „eminent genealog şi heraldist” şi din Enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu, desluşeşte istoricul familiei, cu primii veniţi în Bucovina din Lituania „în jurul lui 1740, cunoscându-se numele Sluski Mlaca de Orobco, înrudit prin alianţă cu familia Jagello”. Cu o serie de preoţi şi cu un episcop de Rădăuţi (Ipolit), aceştia şi-au modificat numele după model sârbesc, trecându-l prin etapele Orobkiewicz, Worobkievicz, Vorobchieviciu, pentru ca, în ultima formă, să-l elimine pe „u” final.

Profesor de liceu (cu doctorat în litere şi filosofie) la Bârlad şi Ploieşti, tatăl lui Octav, Constantin, le va oferi celor doi feciori, în 1908, în faţa gării din Predeal, aproape de frontieră, redă autoarea-nepoată, o lecţie memorabilă de patriotism: „Brazilor, ce vedeţi voi e începutul Ardealului. Iar când zic Ardeal, zic toate pământurile locuite de români, vă poruncesc, copii, când veţi fi mari, să trăiţi, să munciţi, ca pietrele de hotar să ajungă acolo unde se cuvine să fie, pretutindeni.”

Rănit grav în Războiul de Întregire, Octav are fericirea să asculte, pe patul de suferinţă din spital, vioara lui George Enescu şi atunci a ştiut că se va face bine, mai ales că este vizitat de fratele tatălui său, preot la Siret, care se lasă în genunchi şi îi sărută mâna. S-ar putea măsura vreodată câtă simţire patriotică s-a revărsat printr-un asemenea gest? Urieşească familie de români, cu rădăcinile în nordul Europei! Cu studii militare strălucite la Bucureşti şi la Paris, ataşat militar în Portugalia, Spania şi Germania, membru corespondent al Academiei de ştiinţe (secţia militară) în 1940, a luptat atât în răsărit, cât şi în apus, pentru ca în 1953 să fie condamnat la 20 de ani „de temniţă grea, sub acuzaţia absurdă de criminal de război”. Amnistiat în 1955, i se redeschide dosarul în anul următor şi numai depoziţiile favorabile a doi subalterni l-au salvat de la o nouă condamnare. Decorat în 1968, Octav Vorobchievici a trăit retras la Roşiorii de Vede, a lăsat posterităţii în 1987 „aproape 6.000 de pagini de manuscris finisat, alte câteva mii de file de caiet, note, observaţii, însumând 16 volume.”

Proza „Cantonament în Ucraina” îşi stabileşte acţiunea într-o mahala a Nicolaevului, dincolo de Bug, fiind o rememorare a întâmplărilor făcută în faţa unor camarazi de căpitanul Radu Niculcea. Cum povestirea se face la persoana întâi, e posibil ca în mijlocul evenimentelor să se afle chiar Octav Vorobchievici. Încartiruit într-o casă modestă, personajul o cunoaşte aici pe Musia, care îi dezvăluie încă de la început starea ucrainencelor şi relaţiile lor cu bărbaţii: „… acolo la muncă ei sunt nevoiţi să fie supuşi, să tacă. De îndată ce vin însă acasă, se răzbună pe neveste. Şi de aici încep ghionţii. Femeia, dacă e nevinovată, nu se clinteşte în faţa loviturilor şi strigă bărbatului: Loveşte! Loveşte! Sau tace şi primeşte, când e vinovată. Dar adesea, mai ales dacă e voinică, ridică şi ea mâna”.

Fiind soră cu sărăcia, Musia se minunează auzind prezentarea abundenţei din casa ofiţerului român şi îşi exprimă visul ei dintotdeauna: o pereche de pantofi, o rochie şi un ceas de mână; „Fetele când se fotografiau, cumpărau ceasuri de hârtie (…) şi pozând cu bărbia sprijinită în degete, ţineau să apară limpede această mică podoabă atât de dorită”. Ofiţerului i se descoperă o lume pauperizată, căreia i s-a luat şi nădejdea mântuirii în Hristos. Aici domnesc secera şi ciocanul comisarului şi pumnul bărbatului, iubirea aproapelui fiind o himeră, de vreme ce biserica, după ce i-au dat jos turlele, a fost transformată în club de distracţie pentru tineret. Şi totuşi, casa Musiei a rămas o oază de „normalitate”: „Noi ne-am păstrat icoanele. Tata a fost go-nit din fabrică pentru că nu şi-a părăsit credinţa. (…) Bolşevicii ne spuneau că adevărata noastră religie e dragostea pentru teoriile lui Lenin”. O atmosferă sumbră, dezarticulată şi fără niciun punct de sprijin, bazată pe minciună, s-a instalat peste tot, aducând oamenilor o foame cumplită înainte şi în vremea războiului. Musia, văzând mâncarea adusă de ordonanţă, se retrage sfielnic, iar musafirul, ştiind situaţia tinerei, va împărţi bucatele, de fiecare dată, cu gazda. Fire optimistă, ori obişnuită să trăiască precum viermele în hrean, după ce îşi dă seama că propaganda sovietică i-a minţit, spunându-le că românii, în înaintarea lor, au obligat femeile şi copiii să mărşăluiască în faţa armatei, îl încântă pe ofiţer cu melodii de pe nişte plăci ucrainene, ba chiar şi dansează, cu o neaşteptată graţie, singură şi apoi cu bărbatul.

Firesc, între cei doi se naşte o relaţie de amiciţie, care se converteşte într-o tensiune sentimentală, mai ales după ce militarul român îi oferă, cu totul dezinteresat, un ceas, rochii, pantofi şi alte obiecte comandate de la Bucureşti. Copleşită de atâtea daruri, Musia, cu soţ pe front, ajunge într-o situaţielimită şi atunci o rezolvă (inteligenţa autorului!), plecând la nişte rude (Nu fug de alţii, ci de mine) şi lăsându-i, drept amintire, câteva plăci de patefon. O poveste cu fascinante irizări într-un moment dramatic al istoriei şi o elocventă dovadă a ştiinţei de a construi situaţii şi personaje credibile.

IOAN ŢICALO

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: