Tradiţia muzical-instrumentală în satul natal bucovinean, Pârteştii de Jos (II)

Longhin-Loncuţ Todosi, pârteştean superdotat

Te întrebi fascinat, cititorule, ce fel de suflet poate avea un om care crede că „Dumnezeu înseamnă muzică”? Ce fel de lume încearcă să-şi creeze artistul desăvârşit din el, încât spiritul său să poată zbura liber către cer? Dacă pârteştenii caută răspunsuri la asemenea întrebări, ele se leagă tainic de un singur nume, simbol al sufletului în căutarea perfecţiunii: Todosi Longhin Loncuţ.

Nu poţi vorbi cu oameni din Pârteşti fără să se pronunţe, cu un fel de sfială şi pioşenie, numele celui care cânta în sat la toate nunţile, horele, balurile sau botezurile organizate la casele oamenilor care-l preţuiau pentru talentul său şi pentru bunătatea care-l caracteriza, sau la căminul cultural care, în semn de preţuire din parte consătenilor, îi poartă astăzi numele. Şi dacă se spune că „Omul sfinţeşte locul”, te aştepţi ca din lucrurile atinse de domnul Loncuţ să picure mir. Te aştepţi ca vioara pe care o vezi dinaintea ochilor să-şi înfioare corzile şi să cânte, singură, povestea unui Om.

Longhin Todosi, fiul lui Longhin şi al Iosefinei, s-a născut la 25 iunie 1919 în localitatea Pârteştii de Jos. Face primele cinci clase primare la şcoala din sat, iar după terminarea acestora este luat la Suceava de doctorul Silvestru Strugaru, naşul său de botez, în vederea susţinerii examenului de admitere la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava. Longhin Todosi intră cu notă mare la acest liceu, aspect care demonstrează sârguinţa elevului. Din păcate, chiar din primul an este nevoit să plece din Suceava. La câtva timp, începe Şcoala de Arte şi Meserii, dar este din nou nevoit să abandoneze cursurile pentru că tatăl i s-a îmbolnăvit grav şi nu mai putea lucra pentru a-şi întreţine familia şi pentru ca ceilalţi trei copii să-şi poată continua studiile. Aşa că Loncuţ s-a întors în sat şi a luat locul tatălui, lucrând la moara lui Bogdan Alaci.

În clipele de răgaz îşi revărsa tot zbuciumul sufletesc pe corzile viorii.

Pasiunea pentru muzică o avea de mic. A început să cânte la vioară la numai 5 ani (desigur, la o vioară improvizată). La 9 ani a primit în dar de la tatăl său o vioară adevărată. Bucuria imensă a clipei nu-l lăsa nici măcar să doarmă liniştit. Iar atunci când somnul biruia sufletul emoţionat al copilului, adormea şi vioara. Poate doar îngerii din ceruri mai poposeau din când în când pe strunele amuţite, înfiorându-le pentru a legăna visele copilului care erau, probabil, realizate tot din sunete şi culori.

Talentul său a fost imediat observat şi preţuit în sat, iar feciorii îl luau pe micul Loncuţ să le cânte la „Partie” de Anul Nou. Puteai vedea pe uliţele satului, înotând prin nămeţi „partiile” însoţite de lăutari, dar cea mai urmărită era cea la care cânta şi Loncuţ. Copil fiind, îl duceau feciorii în spate de la o casă la alta, ca să nu obosească. Să poată cânta până la ziuă.

În anul 1939 pleca, însă, în armată. Cântecului de vioară îi luase locul, cu brutalitate, vâjâitul obuzelor şi ţăcănitul armelor. Tânărul de 20 de ani a fost smuls, astfel, din lumea sa. Războiul, anii petrecuţi pe front, îi distrug treptat universul interior.

Muzica rămâne o amintire a sufletului şi contrastează dureros cu ororile războiului. Spre sfârşitul acestuia are de înfruntat o altă realitate cruntă: este luat prizonier. Stă în Iaşi mai multe zile, zbătându-se între viaţă şi moarte. O femeie din Vârvata, sat aparţinând comunei Pârteştii de Jos (ce mică e lumea uneori!) îl recunoaşte cu greu, e drept, îi aduce mâncare şi îl îngrijeşte până îşi revine. Femeia l-a îndemnat de câteva ori să se furişeze şi să fugă, dar Loncuţ nu a avut curajul necesar, conştient fiind de riscul la care s-ar supune. Peste puţin timp, prizonierii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi duşi în Siberia. Multe au fost ororile îndurate de oameni aici, dar pentru a le povesti pe toate ţi-ar trebui o viaţă întreagă, pentru că mereu ai avea ceva de adăugat. Ne vom opri doar la câteva episoade care l-au avut ca protagonist pe Longhin Loncuţ Todosi, povestite de soţia acestuia, Veronica-Leonţica.

Tristeţea, depărtarea de casă, lipsa oricărei speranţe nu puteau fi transmise celorlalţi decât prin muzică. Aşa că Loncuţ şi-a confecţionat din calapoade, cu un cuţitaş, o vioară. Cu greu a făcut rost de păr de cal pentru arcuş şi mai greu de sârmă subţire pentru coarde. S-a sacrificat pentru artă plătind procurarea celor necesare cu raţia de pâine. Ajunsese să aibă astfel doar 42 kg. Nu mai putea merge nici la lucru, în fabrica de bombe unde munceau prizonierii. Dar toate acestea au meritat. Ruşii, iubitori de muzică, i-au oferit ceea ce avea nevoie şi în scurt timp Loncuţ a reuşit să dea glas viorii. E cunoscut faptul că muzica înmoaie şi pietrele. Inimile împietrite ale ruşilor au început să vibreze la auzul sunetelor fermecate. Pe nesimţite, prizonierul s-a transformat într-un adevărat Orfeu, căci muzica i-a schimbat – pentru a câta oară ? – destinul.

Din ziua în care dincolo de zidurile blestemate ale lagărului s-au revărsat sunetele viorii, prizonierul acela blond cu ochii albaştri (luat drept neamţ, de altfel) şi-a schimbat viaţa. A început să fie mai bine hrănit şi era solicitat frecvent să cânte la vioară. În scurt timp a luat fiinţă o adevărată formaţie artistică. Câţiva soldaţi se pricepeau să lucreze lemnul şi, împreună, au confecţionat câteva instrumente cu coarde.

Printre prizonieri se aflau doi profesori de muzică şi au acceptat imediat invitaţia de a cânta în formaţie. Serile s-au umplut astfel de vraja muzicii.

Pe strunele viorii au început să plângă doinele noastre. Omul nu poate fi rupt total niciodată de lumea în care a trăit. Ceva îşi pune amprenta atât de profund pe sufletul său, încât cu greu poate fi şters.

Nu numai muzica a încântat şi a înmuiat sufletele ruşilor care-i păzeau pe prizonieri. Longhin Loncuţ Todosi a şi pictat şi sculptat în lagăr. A pictat, de exemplu, un mare portret al lui Stalin. I-a făcut şefului lagărului un tablou frumos şi o casetă pe care a sculptat chipul lui. Încântat peste măsură de adevăratele opere de artă, şeful lagărului l-a ajutat pe Loncuţ să plece acasă.

Întors în satul său, începe să-şi făurească vise frumoase pentru consăteni. În sufletul mare al artistului încăpea, cred, lumea întreagă. Era, pe de altă parte, şi un patriot convins.

A fost invitat să facă parte – fără să dea niciun examen sau concurs – din orchestra Filarmonicii din Timişoara. Altă dată, col. Gorcea, din Pârteştii de Sus, a încercat din răsputeri să-l convingă să cânte la Bucureşti, în Orchestra Armatei. Niciun argument nu a fost, însă, mai incitant ca dorinţa de a face ceva pentru consătenii săi.

Şi-a dorit un cămin cultural nou, pe care să-l poată împodobi conform gustului său. Visa mereu acest cămin. De asemenea, a vrut să realizeze pe pereţii şcolii noi o pictură care să înfrunte timpurile şi să umple inimile şcolarilor şi pe cele ale profesorilor de lumină şi culoare. A vrut, ne mai povesteşte dna Leonţica, întorcându-se în timp pe aripile amintirii, să picteze doi pereţi în biserică, pictură în ulei.

Văzând că nimic nu se poate realiza după dorinţa lui, s-a retras într-un univers propriu, într-o lume a viselor împlinite. Astfel, la biserica din sat a renovat în întregime iconostasul, a pictat toţi prapurii şi crucile, toate icoanele ce îmbracă balconul şi alte icoane mari, care au rămas mărturii peste timp ale unui suflet însetat de frumos.

Tot despre Loncuţ se vorbeşte şi în căminul cultural. Diplomele expuse pe pereţi poartă, multe dintre ele, amprenta muncii asidue a artistului. Pe fundalul scenei se desfăşoară, sub privirile care caută vremurile de odinioară, o serbare câmpenească la care dl Loncuţ îşi etala – cu modestie – talentul de bun organizator, ca să nu mai punem în discuţie talentul artistic.

Iar dacă omul trăieşte prin ceea ce lasă în urma sa, e sigur că Loncuţ este un privilegiat. Va fi pomenit de toţi cei care i-au cunoscut bunătatea, de cei care i-au bătut la uşă pentru un sfat, de cei care au devenit la rândul lor artişti sub ochiul atent al Maestrului.

Rămâne, însă, regretul că acest om, care ar fi putut să dea înmiit Pârteştiului şi locuitorilor acestuia, a plecat dintre noi mult prea repede; a rămas povestea vieţii sale în care constantă rămâne căutarea frumosului în toate formele sale.

Despre acest multilateral consătean contemporanii spuneau că poate fi considerat Ciprian Porumbescu al Pârteştiului. Să ne mângâiem la gândul că Loncuţ n-a murit; el a plecat să-i încânte pe îngeri. Soţia sa, Leonţica, în vârstă de peste 80 de ani, are o istorie dramatică ce se cuvine a fi cunoscută. Loncuţ s-a căsătorit cu Veronica Goloiov (Leonţica pentru apropiaţi) în 1949 împărţind vreme de 35 de ani bucuriile şi necazurile. Leonţica s-a născut pe 31 ianuarie 1927 la Solca, într-o familie de origine germană (Iuliu Goloiov şi Maria Turza, fiica lui Iaciu din Pârteştii de Jos). După şcoala elementară la Solca a urmat liceul la Gura Humorului şi Rădăuţi. Dar copilăria s-a terminat brusc. La doar 13 ani familia a fost obligată să plece în Germania, lăsând casa şi agoniseala în seama nimănui. Era în 1940. Au fost „cazaţi” în Polonia într-un lagăr din zona de ocupaţie germană, în Silezia, unde majoritatea deţinuţilor erau români din Basarabia şi Bucovina. În lagăr era foamete şi au stat acolo 5 ani, timp în care hainele luate de acasă se zdrenţuiseră. Spre terminarea războiului, în zona ocupată de sovietici începe evacuarea spre România. Drumul din Silezia începe în 22 ianuarie 1945, în trenuri de marfă cu vagoane pentru vite şi durează până în iunie. Era iarnă, iar în opririle din drum, localnicii le dădeau câte ceva de mâncare. La Solca n-au găsit nimic din ce au lăsat. În casă locuia o familie de români încât au venit la Pârteşti, în casa părinţilor, Iaciu şi Florentina. Leonţica avea deja 18 ani şi după câţiva ani a fost angajată ca funcţionar la Primăria Pârteştii de Jos.

Căminul cultural din Pârteştii de Jos poartă azi numele „Loncuţ”, ca o recunoaştere a meritelor acestui om superdotat. După război căminul purta numele lui Lothar Rădăceanu, legat prin tinereţea sa de satul nostru; mai târziu s-a numit Filimon Sârbu, nume cu totul străin pentru noi.

După 10 ani de activitate, frumoasa domnişoară, căsătorită între timp cu Loncuţ, este concediată pentru motivul că şederea ei sub ocupaţia germană (ar fi fost nazistă) n-ar fi fost compatibilă cu morala comunistă. După o vreme, pentru seriozitatea sa, Leonţica este încadrată contabilă la CAP din comună, unde trebuia să lucreze cu unii abia ştiutori de carte. Dar Leonţica, un om educat şi cultivat, vorbind trei limbi străine (germana, poloneza, ucraineana), a ştiut să şi-i apropie, câştigând respectul lor şi cooperarea necesară. Cu inteligenţa şi devoţiunea sa, Leonţica îl sprijinea pe Loncuţ în activitatea sa multilaterală de violonist, compozitor, pictor, sculptor şi poet, dar şi de profesor, mulţi consăteni datorându-i deprinderea interesului pentru muzică, îndeosebi pentru vioară, şi orientarea spre şcoli de artă, de muzică.

Concomitent familia lucra la casa care avea să apară ca o adevărată bijuterie, cum este şi astăzi. Alt eveniment, desigur, cel mai important, are loc în 1959, când se naşte primul şi singurul copil, cel mult aşteptat, doctoriţa de mai târziu. Cu ei locuia şi mama lui Loncuţ, imobilizată la pat de o boală grea. Leonţica se ocupa şi de Căminul Cultural, unde elibera bilete de intrare celor care voiau să înveţe să cânte la un instrument sub îndrumarea lui Loncuţ sau să participe la o echipă de dansuri şi alte activităţi. Era o atmosferă culturală de elită. Se lucra la filmul „Urgia”, în care Loncuţ avea rolul principal. Familia, Loncuţ şi Leonţica au participat şi la turnarea filmelor „Ciprian Porumbescu” şi „Vacanţa tragică”, dar şi la filmul „Un cămin cultural”, turnat în căminul cultural nou construit din Deleni.

Dar inevitabilul, ca un trăsnet din cer senin, se petrece: în 1984 Loncuţ moare, iar Leonţica rămâne singură să se îngrijească de fiica studentă în anul III la medicină, care a evoluat admirabil, ajungând medic primar prin concurs; s-a căsătorit, iar Leonţica devine bunica nepoţelului Dănuţ, azi şi el student. Leonţica a plecat din sat la Iaşi, alături de fiica sa, fără prea multe griji ale vârstei de peste 80 de ani. A lăsat în sat amintirea unei familii model, cu o educaţie enciclopedică, devotată satului şi oamenilor lui.

Vom încheia acest scurt excurs cu una din poeziile celebrului Loncuţ: „La orice nuntă-n lume/  Se petrece într-un fel./ Lăutari şi joc şi glume/ Şi inel lângă inel/ Dar  oricât ar fi de plină/ De podoabe şi lumină/ Nunta-n lume se termină/ Şi-ncep mirii noua viaţă/ Viaţa-n doi,/  Când cu soare/ Când cu ceaţă/ Când cu fluturi/ Când seninul/  Când urgia/ După cum e căsnicia./ La-nceput e primăvară/ Bunăoară, totu-i cântec/ Totu-i floare/ Vin apoi trei luni de soare/ Apoi toamna cea cu roadă/ Şi la urmă vine iarna/ Cu scaieţi şi cu zăpadă./ Unde-s mugurii din mai?/ Unde-s florile-nspumate?/ Unde-i jocul, unde-i gluma?/ Unde-s toate?/ Numai cioburi/  Numai scrum/  Numai vânturi ce doinesc/ Şi-amintiri ce mucezesc/  Totul pagini de album.”

Nu trebuie să fim egoişti. Să nu plângem. Loncuţ a plecat să-i încânte şi pe îngeri.

Prof. GHELBERE TURZA CRISTINA

Prof. DOMNICA TURZA

Dr. IOAN IEŢCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: