Întâlnindu-l pe acad. Nicolae Dabija

(15 iulie 1948 – 12 martie 2021)

Motto: „Trei, Doamne şi toţi trei”

Aveau românii „trei feciori”, Grigore, Adrian şi Nicolae, ce au luminat poporul cu frumoasele cuvinte din „fagurele limbii române” şi care au fost absorbite cu nesaţ de cei în ale căror piepturi bate inima de român.

Nemărginită îmi era bucuria când citeam cuvintele care preaslăveau Ţara, Neamul şi Limba acestor Apostoli ai românismului. Avem datoria să glorificăm memoria celor trei Arhangheli ai limbii române, Grigore Vieru, Adrian Păunescu şi Nicolae Dabija, şi să udăm cu lacrimile recunoştinţei filele cărţii în care, ca un testament, ne-au lăsat ecoul dragostei pentru limbă: „Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră…/ De-ar spune şi cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea le-ar lua, ştiu bine/ Din sfânta limba noastră”, scrie Grigore Vieru în poezia „Frumoasă-i limba română”. Adrian Păunescu, în poezia „De-a pururi fraţi”, ne îndeamnă spre neuitare: „Nu uită cei ce se află în viaţă,/ Nu uită cei ce mor,/ Întru miracolul limbii române,/ Lacrimă, doină şi dor”, adăugând pentru toate relele nevoite, suferite de limba noastră: „Tu iartă-ne Limbă română”. Cel care a fost răpus de virusul ucigaş, acad. Nicolae Dabija, a lăsat noii generaţii versuri testamentare: „Copile,-ţi las drept moştenire/ Această limbă fără moarte/ Şi plină de Dumnezeire –/ Să-i duci lumina mai departe”.

Datorită gestului nobil al patriotului, omului de aleasă cultură şi umanism, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan, care m-a onorat trimiţându-mi trei exemplare din cartea cu trei volume de poezii ale lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi şi Nicolae Dabija, cu titlul „Din Basarabia – Poeme alese”, am reuşit să citesc şi eu din creaţia acad. Nicolae Dabija.

Cât de multă lumină mi-a presărat în suflet acad. Nicolae Dabija când a afirmat „Pentru mine o altă limbă mai frumoasă nu există, pentru că este limba pe care am supt-o odată cu laptele mamei” şi că „Limba română pentru noi este o binecuvântare şi aş vrea să-i mulţumesc Măriei Sale Limba că nu ne-a părăsit”. Ca o recunoaştere neţărmurită a dragostei faţă de Ţară, în poezia „Ţara mea de dincolo de Prut”, o roagă: „Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,/ Te implor să spui că sunt al tău”.

Cuvintele cu ajutorul cărora şi-a scris opera erau îmbălsămate cu dragostea statornică pentru ţară, neam, limbă şi aveau mireasmă. Simţim „mireasma busuiocului” când ne aplecăm cu pioşenie şi citim ruga înălţată către Dumnezeu pentru ocrotirea limbii române şi propăşirea ei. Blândeţea, prin care şuvoiul de cuvinte, ca un izvor nesecat, ce ne îndeamnă la armonie, la convieţuire în pace, avea „mireasma pâinii coapte” pe care orice muritor o doreşte. Puritatea cuvintelor care, în poeziile sale, exprimau dragostea ca un sentiment suprem şi dorul cunoscut numai de români, ce ne fac mai curaţi şi mai drepţi, emană „mireasma crinului alb”. Regretabila pierdere prin plecarea în veşnicie a românului de frunte acad. Nicolae Dabija, care a stat ca un scut la temelia renaşterii naţionale în Basarabia, o simt şi eu, în lipsa articolelor din „Flacăra lui Adrian Păunescu” pe care, săptămână de săptămână, le aşteptam şi le citeam cu nesaţ. Aceste articole îngemănau puţinele bucurii cu multele doruri personale şi ale Ţării, pricinuite de influenţe străine, dar mai ales de dezbinarea românilor şi aservirea lor intereselor străine. N-am să mai simt „mireasma emanată de pelin” în reviste, cărţi şi alte publicaţii, care însoţea cuvintele de durere şi revoltă. Aceste miresme ale Cuvântului au fost rostite de monahia Elena Simionovici de la Mănăstirea Voroneţ la sărbătoarea „Ziua Limbii Române” de la Cernăuţi, în anul 2011.

Cuvintele înflăcărate rostite de regretatul patriot le-am auzit la Craiova, la Festivalul de Muzică şi Poezie „Adrian Păunescu”, şi în alte localităţi din ţară. Un moment memorabil şi de neuitat, a cărui imagine o revăd – în autocarul cu care ne-am deplasat, dus-întors, de la Craiova la Bârca, în iulie 2019. Stăteau lângă acad. Mihai Cimpoi, poetul şi scriitorul Nicolae Dragoş şi prof. univ. dr. Dan Lupescu. În apropiere eram eu şi soţia. Au fost trei ore în care ursitoarele mi-au hărăzit bucuria să-i ascult pe aceşti exponenţi ai culturii române comentând opera lui Adrian Păunescu. Cuvintele rostite au fost ca „un izvor în pustiu” pentru completarea cunoştinţelor noastre despre Omul Adrian Păunescu şi scrierile sale. Uneori am fost provocat şi am adăugat şi eu câteva cuvinte, părerea unui cititor.

Articolul „«Literatura şi Arta» pe banca acuzaţilor”, publicat în „Flacăra lui Adrian Păunescu” nr. 50 (978)/2020, în care redă zbuciumul pentru revenirea la simbolurile românismului, grafia latină şi limba română, afirmând „«Crinii noştri latineşti» au fost obţinuţi cu mult sânge, cu jertfa unei generaţii întregi”, este o dovadă prin care se certifică în calitate de Erou Naţional, cel care a anunţat victoria: „Limba Română şi Alfabetul Latin au învins, ca să le avem cu noi acuma şi-n veacul veacurilor”.

Era o sărbătoare când vorbeam la telefon cu acad. Nicolae Dabija la Chişinău. Mă bucuram de conţinutul articolelor sale şi îi mulţumeam pentru cuvintele ca un simbol pentru reîntregire care certificau că „limba română este patria noastră” şi la Chişinău. Manifesta aceeaşi bucurie la transmiterea felicitărilor de către un cititor şi le primea cu aceeaşi emoţie ca şi de la confraţii de condei.

Felicitându-l anul trecut, cu ocazia zilei onomastice, şi prezentându-mă ca de obicei, „Suciu Niculae din Gherla”, m-a întrebat: „Din interior sau din afară?”, cu un timbru al vocii în care se simţeau regretul şi durerea pentru cei care au fost la „Gherla”. Cred că medita la cuvintele: „…cum poate răul clocoti într-un om cu atâta putere? Cum poate răutatea să-şi deschidă astfel prăvălie în sufletul lui, încât să-mi chinuie şi să-mi omoare şi mie sufletul” din articolul fiicei sale, Doina Dabija, „Prizonier pentru totdeauna”, publicat în „Flacăra lui Adrian Păunescu” nr. 49/2020.

Doru Dinu Glăvan afirmă: „Nicolae Dabija ne-a creditat să ducem mai departe lumina care a ars, ca o lumânare aprinsă la ambele capete”. Din ce în ce mai puţini sunt cei care vor duce lupta pentru limbă şi neam. Umerii fiicei, Doina Dabija, vor fi împovăraţi cu testamentul nescris de a continua să ducă mai departe „Cele trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei îndatoriri sunt: patria, limba şi biserica” (Elena Condrei: „Arheul eminescian la Cernăuţi – interviuri cu acad. Vasile Tărâţeanu”, Ed. Geea, Botoşani, 2017, p. 25).

Sentimentul de fraternitate m-a determinat să o sun acasă la Chişinău ori de câte ori articolele scrise de dânsa în „Flacăra lui Adrian Păunescu” mă emoţionau, cum a fost şi acel articol în care, ca un rechizitoriu, a scris „Condamnarea la moarte a lui Iisus”. Cu câtă durere scrie în articolul „Fata tatei”, din FLAP nr. 13/2021, despre despărţirea şi dorinţa de a fi din nou împreună: „încât îmi vine să-mi iau sufletul în mână şi să plec în căutarea ta…”. În căutarea celui căruia îi va fi dor de „Fata tatei” şi în veşnicie cum scris-a în poezia „De dragoste”, „Oare şi atuncea, după ce-o să mor,/ tot aşa de tine o să-mi fie dor?”. Dragostea pentru ţară îl face să o atenţioneze: „Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,/ Te implor să spui că sunt al tău”.

Limba română, în care a vieţuit şi căreia i-a dedicat întreaga activitate, este izbăvitoare. Reiese din relatarea acad. Nicolae Dabija de la Botoşani, în 2018, când a fost onorat de Editura Geea, prin directorul ei, Elena Condrei, cu „Teiul de Aur”: „Un român deportat în fosta URSS şi condamnat la moarte prin împuşcare s-a salvat spunând «rugăciunea» Luceafărul în faţa plutonului de execuţie”.

Zbaterea celor „Trei feciori” ai Ţării pentru tot ce-i românesc şi ale căror cuvinte călăuzitoare ne indică drumul de urmat este reflectată, cu acurateţea unui chirurg, în poezia „Ne-aţi vândut străinilor”, recitată de copilul „minune” Vlad Ciobanu în emisiunea „Românii au talent”.

Să le cinstim memoria, să le păstrăm cu pietate figurile, să le mulţumim pentru gestul nobil de-a ne lăsa moştenire cuvinte sfinte din limba română celor care, cum spune poetul, sunt: „Sub glie, taică şi sub cruce”.

Ei vor trăi veşnic în sufletele noastre!

NICULAE SUCIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: