Obsesia luminii

Fără apă şi aer, viaţa nu ar putea exista pe pământ. Dar nici fără lumină nu ar putea să existe. Nici fără foc. Dar fără dragoste ar putea oare exista?!…

Printre multe altele, poetul sucevean Ilie Ibănescu-Anemone oferă cititorilor săi şi acest răspuns, în proaspătul volum de versuri „Lacrima luminii”, apărut în luna martie a anului 2021 la Editura Lidana din Suceava: „De la lacrima luminii/ Iubire divină luaţi,/ În inimi de înger s-aveţi/ Iubire de oameni”. Pentru că, explică mai departe autorul, „Lacrima luminii şi cea a iubirii/ Sunt una-n trupul tânăr/ Şi viaţa o duc împreună departe/ De la naştere până dincolo de stele”, chiar dacă „Lacrima luminii şi cea a iubirii/ Merg împreună pe drum necunoscut…”.

Lumina – în diversele sale ipostaze, reale sau metaforice – a fost dintotdeauna parte esenţială în creaţia poetică a lumii. Nu cred că vreun poet, indiferent de dimensiunile sale valorice, a trecut cu indiferenţă pe lângă această sursă inepuizabilă de inspiraţie. Dacă e să rămânem în perimetrul literaturii naţionale, gândul ne duce direct la „Poemele luminii”, pe care admirabilul poet-filosof Lucian Blaga ni le-a dăruit întru veşnică mângâiere. Şi în cazul acestui cuvânt, care nu este chiar unul oarecare, limba română şi-a etalat cu generozitatea-i cunoscută măiestria de a oferi unei singure noţiuni cele mai diverse şi mai frumoase straie: lumina e sfântă, lumină din lumină, lumina zilei (a soarelui), a nopţii (a lunii şi a stelelor), lumina ochilor, lumina dragostei ş.a.m.d.

Iată că Ilie Ibănescu-Anemone a mai descoperit o valenţă a luminii: lacrima; adică şi lumina plânge, cu toate că nouă ni se pare că ea ne râde de fiecare dată. „Lacrima Luminii/ Sapă-n mine/ Ca izvorul,/ Într-o stâncă.” „Plânsul Luminii numai eu îl aud,/ Îl aud şi noaptea prin somn/ Se aşterne, dimineaţă în zori/ Peste iarbă şi flori”. Lumina fiind un fenomen astral universal, poetul bagă de seamă că ea „…varsă lacrimi/ Peste tot în univers,/ Cade ca roua în zori/ Înflori-va în iarbă/ Şi flori”. În cazul lui însă, prin lacrimă nu se înţelege doar plânsetul de dor şi jale, ci şi modul de exprimare a lucrurilor, a speranţelor care nu chiar toate se risipesc. „De la lacrima luminii/ Iubire divină luaţi,/ În inimi de îngeri s-aveţi/ Iubire de oameni.”  „Mă duc spre lacrima luminii,/ Izvorul ei prea sfânt/ Îl iau acum cu mine.” „Izvorul fericirii/ E lacrima luminii/ Care-nfloreşte-n mine.” Totuşi, „Lacrima de dor se frânge,/ Mi-e dor şi nu pot plânge.”

În viziunea lui Ilie Ibănescu-Anemone, plânsul şi lacrima nu sunt doar nişte simple căi de exprimare a unor stări sufleteşti dominate de suferinţă. Aria lor de pătrundere este mult mai cuprinzătoare; are dimensiuni astral-universale şi determină trăiri pe măsură, adică puternice şi durabile. „Sunt un copac cu flori (…) Universul creşte-n mine…”; „Voi rămâne în spaţiul albastru (…) Care nu cunoaşte moarte”. Paleta stărilor sufleteşti-poetice vibrează în game variate, dovadă că vârsta poetului nu şi-a istovit rădăcinile şi izvoarele. „Mă poartă dorul către sat,/ Spre mica casă părintească”; „Mă cuprinde dor de ducă/ Să mai fiu copil în luncă”; „Eşti Bucovină frumoasă ca Floarea de Colţ/ Pe harta ţării scrisă cu sânge…” Iar Sfântul Ilie, cel care i-a dăruit şi lui numele de botez şi care străbate, vara, cerul în carul lui de foc, este văzut astfel: „Sfântul e sabia luminii/ În cer şi pe pământ”. De unde s-ar putea trage şi o concluzie: dacă nu suntem apăsaţi de greutatea păcatelor, nu avem motive să ne temem de el.

„Chemarea mea e viaţă” mărturiseşte Ilie Ibănescu-Anemone la un moment dat. Din cuprinsul întregii cărţi, cititorul poate însă extrage o sumedenie de chemări, toate izvorâte din viaţa cea fără de sfârşit, din care fiecare om face parte la un moment dat, mai scurtă sau mai îndelungă vreme. Toate acestea vin „Din spaţiul necuprins, albastru”. Adică din cer şi de pe pământ, toate împlinind năzuinţele omului creator „Călător prin univers/ Mă duce norul zburător/ Peste-ntinse mări albastre/ Stăpânite doar de astre (…) Aş rămâne călător/ Universu-i casa mea”.

Dintre toate chemările, cea mai profundă şi mai statornică rămâne Vocea mamei, cea care nu se topeşte niciodată în ceaţa uitării. Ea reverberează în memorie necontenit şi menţine trecutul într-un prezent cald-mângâietor: „Mă poartă dorul către sat,/ Spre mica casă părintească/ Unde a rămas copilăria mea./ Ascult din prag cum vocea mamei blând/ Îmi spune, copile. Nu pleca!” Iar copilul, chiar dacă s-a mutat, mai mult fizic/ geografic, într-un alt loc, dar în acelaşi spaţiu bucovinean/ românesc, fiinţa lui nu s-a desprins de locul naşterii. O întrebare, pe care nu numai Ilie Ibănescu-Anemone şi-o pune, ne lasă pe toţi  pe gânduri, pentru că şi a noastră este: „Tot privind la mii de stele/ Am rămas îngândurat,/ Cine poate să-mi răspundă/ Care-i steaua ţării mele?”.

VASILE FILIP

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: