Un an fără directorul Dumitru Teodorescu

Zgomote şi ecouri

De un an nu mai este. Şi totuşi…

Biroul în care şi-a desfăşurat activitatea a rămas aproape nefolosit, orice zgomot vine dinspre el (fereastra!, uşa dulapului de metal!, un scârţâit de lemn: scaun, sertar?!) mă face să cred, preţ de o clipă măcar, că domnul director Dumitru Teodorescu e acolo, că citeşte, lucrează, aşteaptă pe cineva. Din când în când, arar, mai sună telefonul în biroul acela, iar primul gând mi-e că pe Şeful îl caută, deoarece mai ales el era sunat pe numărul respectiv. Dar în general este şi vine linişte de acolo; deşi în redacţie lucrăm „în condiţii de pandemie”, iar vizitatorii ne sunt, din pricina asta, relativ rari, din când în când, liniştea biroului de alături pare străbătută de ecouri stinse ale unor voci de odinioară. Avea dl Teodorescu o priză la oameni, fie ei cititori sau nu, de uneori îi umpleau camera; şi ce dezbateri, ce mese rotunde ad-hoc reieşeau (le ascultai şi de n-ai fi vrut)!…

Şi se ivesc situaţii în care mă întreb sau un coleg întreabă cum le-ar fi dat de capăt Şeful. Iar apoi el îmi/ îi răspunde, deoarece cam ştim cum ar fi procedat…

Înţeleg că vor fi fiind persoane (mai curând din afara redacţiei decât colegi) cărora le-ar plăcea ca noul director să-i semene directorului Dumitru Teodorescu, mai ales având aşteptări ca noul să fie la fel de răbdător-politicos şi bun la sfat. Din nefericire, noul nu-i aşa…

Iar adevărul e că directorul Dumitru Teodorescu lipseşte, ne lipseşte, plecând de tot a lăsat un mare gol care nu se poate umple cu vorbe! (L.D. CLEMENT)

Un an cu Dumitru Teodorescu

În culmea aleii care se desprinde din strada Zorilor şi coboară spre blocul nostru, într-o complicitate crudă a soarelui la amiază şi a amintirii, îl văd parcându-şi atent maşina, coborând încet şi descărcând portbagajul să-şi scoată cumpărăturile, câte un lucru adus din garaj. Totul cu grija, cu atenţia care îi marca fiecare gest, de la alegerea creionului, pixului de pe suportul lor, de la scrisul mărunt şi chibzuit până la privirea cercetătoare cu care străbătea, cuprindea machetele ziarului pentru bunul de tipar. Dar când ajung pe micuţul platou din care paşii aleg una din cele trei intrări ale blocului T49, în zona scării A nu este nimeni. Nu mai este nimeni, nici el, nici Mioara, nici Ancuţa, nici Dinel, nici Ionuţ, prezenţe atât de familiare mie în ultimii patruzeci de ani.

Intru pe uşa Redacţiei, mă uit la şirul de flori din stânga, întotdeauna măcar una s-a deschis odată cu ziua, apoi îmi întorc ochii la fereastra din dreapta, să văd dacă în capătul ei Mitică stă pe scaunul său directorial. Dacă scrie, dacă discută cu un vizitator sau vorbeşte la telefon, trec mai departe pe la publicitate spre biroul meu, care rămâne aşa, chiar dacă mă opresc la el doar ca să iau cărţile şi scrisorile pe care continui să le primesc pe adresa „Crai nou”. Dar dacă răsfoieşte vreun ziar, dacă pare pe gânduri intru să-l salut, să mai schimbăm o vorbă, îmi citeşte un fragment din articolul la care lucrează, întotdeauna meticulos, cu reveniri, mă întreabă de ai mei, uneori îmi spune şi de ai lui. Rar lipseşte, din cauza prelungirii tratamentului la spital, a participării la o întâlnire, excepţional, la un hram al mănăstirilor de care se simţea ataşat sufleteşte, Putna, Voroneţ şi, desigur, Sf. Ioan. Acum îmi mijesc ochii, s-a înstăpânit o penumbră, chiar dacă fereastra dinspre curte rămâne larg deschisă. Este şi nu este în dreptul rafturilor încărcate de cărţile Bucovinei, de darul autorilor prieteni şi cunoscuţi. Nu este şi este în dreaptul mesei lungi de şedinţe redacţionale cu masiva colecţie a ziarului, cu registrul numerelor de telefon care îl interesau scrise de mâna lui şi care cu timpul ajunsese să-mi pară infinit. Nu-mi pot reprima un scurt suspin, apoi trec mai departe, încercând să întârzii cât mai puţin: politicoşi, amabili, Mariana, Mirela, Cristi, Mihaela, cealaltă Luana, Daniela, Adrian, Liviu, celălalt Adrian, Alexandru, Lavinia, ca şi aproape invizibilii, dar nu mai puţin eficienţii Luana şi Valentin, nu trebuie totuşi reţinuţi mai mult de câteva minute: ziarul nu poate să le aştepte oricât articolele, corectura, ziarul trebuie să apară.

Îl deschid cu nerăbdare. În dimineţile în care îl aflu la standurile stradale şi la chioşcul presei din cartierul George Enescu al Sucevei. Însă mă bucur şi când nu îl mai găsesc. Doar că atunci trebuie să-mi temperez interesul până o să-i apară varianta electronică. Dar ce bucurie, Mitică, atunci când, matinală la cumpărături, pot să-l deschid şi să-l parcurg pagină după pagină! Echipa ta se străduieşte să nu te mâhnească, să nu te dezamăgească, să nu te facă să-ţi încrunţi sprânceana. Se zbate, se luptă pentru un „Crai nou” cât mai bun. Cât mai întrebat, cât mai căutat. (DOINA CERNICA)

S-a dus un an…

S-a dus un an de când dintre noi a plecat intempestiv, tainic, domnul Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului Crai nou. Chiar dacă timpul trece implacabil, tot mi se pare ireal, de necrezut, că dispariţia este aievea. De fiecare dată când intru în redacţie, încă mă aştept să-l văd în birou, şi, fără să o pot opri, privirea mi se îndreptă înspre colţişorul său. Uneori îl „recunosc“ printre trecătorii de pe stradă, însă repede mă scutur înfiorat, regretând că e doar o fantasmă. Îmi lipsesc mult spusele blânde, sfaturile sale şi atmosfera pe care numai el ştia să o provoace la agapele aniversare. Nicicând nu va mai fi la fel fără Şeful! Somn liniştit printre îngeri! Dumnezeu să-i aibă sufletul în pază! (V.I. ADOMNICĂI)

Îmi este dor…

Zilele trecute, cineva mi-a cerut numărul de telefon al domnului Teodorescu. „A murit!”, am spus, fără să cred. Între mine şi cel care întreba s-a ridicat o punte dureroasă. De o mie de ori într-un an, deja mult prea pustiu, am vrut să-l caut pe Dumitru Teodorescu, să-i dau veşti, să ne sfătuim, să facem planuri, să ne amintim de vremuri trecute. Pentru mine, Dumitru Teodorescu este figura emblematică, este linia pe care o trasez, analizându-mi întreaga existenţă. Aş putea spune nu că suntem mai puţini, ci că suntem mai goi, mai fără de ţintă. Aş putea spune că Dumitru Teodorescu a avut puterea de ne ridica pe mulţi din cenuşă. Acum, când sunt gata să mă fac şi eu din nou cenuşă, îmi aşez mâna pe inimă cu recunoştinţă, dar şi cu bucuria de a-l fi întâlnit în această viaţă plină, în fond, de ticăloşie. Îmi este dor de dumneavoastră, domnule Teodorescu, tare dor! (MĂLINA ANIŢOAEI)

Mai târziu…

„Danaaa!”, mă striga din biroul lui şefu’, de răsuna redacţia, când îi venea o idee de material pentru mine. Era butonul de „play” care-mi pornea din nou „rotiţele” să fac ce-mi place cel mai mult, să scriu despre oameni. A trecut un an de când glasul lui şefu’ nu mai răsună prin birouri, un an în care a trebuit să ne învăţăm fără el, fără cicălelile lui, fără sfaturi, fără discuţii în contradictoriu din care ieşea întotdeauna ceva bun, fără laude, fără planuri de viitor, fără veselie, şi încă mi-e dor de noi toţi, muncind şi bucurându-ne laolaltă.

Ştiu însă că din pacea lui eternă şefu’ este mândru de noi pentru că ne-am dus mai departe misiunea şi am continuat să iubim demnitatea ziarului Crai nou, aşa cum a făcut-o el, până în ultima clipă.

A trecut un an greu, în care fiecare ne-am numărat morţii, am râs din ce în ce mai rar, încercând să ne ţinem mental şi sufleteşte pe linia de plutire. Până acum am reuşit şi pentru că ne-am agăţat de amintirea vremurilor când eram bine, compleţi, împreună.

Spunea cineva că anul care a trecut ne-a învăţat cu moartea şi că nu ni se mai pare acum aşa o mare grozăvie.

Ţi-am aprins în urmă cu câteva zile o lumânare la cimitir, şefu’, dar cu moartea ta încă nu m-am învăţat.

Poate mai târziu… (DANIELA BEALE)

Şefu’ e în redacţie

În câte o seară, după ce am terminat treaba, deschid uşa biroului său şi-l salut. Mai făceam aşa altădată, când îl găseam acolo cu ochelarii pe nas, citind sau scriind ceva. Atunci îşi dădea jos ochelarii şi-mi spunea: „Ce să fac? Uite….” şi-mi povestea la ce lucrează. Ne luam cu vorba, treceam de la una la alta, ajungeam la anii în care redacţia era plină de oameni care acum nu mai sunt. Să depeni amintiri cu el era tare plăcut, căci atâtea avea şi atât de multe de povestit. Şi atâţia ani în care le-am trăit, împreună, pe unele.

Nu cred că a trecut zi lăsată de la Domnul, de când a plecat, să nu îl pomenim. „Şefu’ ar fi zis aşa, şefu’ ar fi făcut aşa, şefu’ s-ar fi bucurat, sefu’ s-ar fi enervat…”.

Există tentaţia ca la plecarea cuiva dintre noi să folosim cuvinte mari, să-l idealizăm pe cel plecat. După ce trece durerea acelor zile, după ce se cern emoţiile, rămân cele cu adevărat importante, faptele lui, momentele trăite împreună, cu bunele şi mai puţin bunele lor, rămân firele alea nevăzute care au legat dintotdeauna oamenii.

Zilele trecute ne-am aflat câţiva din redacţie la mormântul său. Mi-a fost imposibil să mi-l închipui acolo şi atunci când am auzit-o pe colega noastră, Mihaela Ipate, spunând că „Şeful nu e aici, şeful e în redacţie” am ştiut că nu sunt singura care gândeşte aşa.

Rămânem în sufletele celor care ne-au iubit şi preţuit. (MIRELA BUTNARIU)

 Un om bun

Anul acesta împlinesc 25 de ani de presă scrisă. În această perioadă am cunoscut şi lucrat cu o mulţime de oameni în această breaslă interesantă. Fără nicio îndoială, unul dintre cei mai buni oameni, din toate punctele de vedere, a fost domnul Dumitru Teodorescu.

Nu-mi aduc aminte să-şi fi ieşit din pepeni, cum se spune, şi întotdeauna lămurea problemele cu calm. Nu mai pun la socoteală faptul că a fost un om cu suflet cald, care te putea sfătui în orice problemă şi care ştia că iertarea este un lucru mare.

Pentru mine a fost o onoare că l-am cunoscut şi îmi pare rău că a plecat dintre noi. Figura lui blajină o voi păstra în suflet pentru totdeauna. (ADI PÎRGARU)

Ad astra…

Albert Einstein, unul dintre marile genii ale fizicii, spunea că timpul este relativ, că are bucle, că trece (se scurge) diferit în funcţie de locul în care ne aflăm. Iată că s-a scurs un an fără „şefu’”, cum îi spuneam cu drag, plecat fiind către o lume mai bună, adică spre „patria cerească” cum o definesc oamenii Bisericii. Când dl Dumitru Teodorescu a plecat dintre noi, am rămas cu un gol amar în suflet… Lucram împreună, la redacţia „Crai nou”, eu fiind angajat din toamna lui 2017, iar relaţia mea cu domnia sa, cordială şi de serviciu, data de peste 10 ani. Dincolo de relaţia director – angajat, ne uneau preocupări umaniste pe care le abordam, precum istorie, literatură, într-un cuvânt cultură. Prin domnia sa am pătruns în universul cultural sucevean, participând adesea, împreună, la lansări de carte, vernisaje, simpozioane şi manifestări bisericeşti, trimiţându-mă adeseori la faţa locului pentru a consemna vreo sfinţire de aşezământ religios – dl Teodorescu având o relaţie de suflet cu Biserica noastră strămoşească –, fiind şi membru în Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Indiferent câţi ne-au călcat pragul redacţiei, dl director avea răbdarea să discute cu fiecare în parte şi să le asculte doleanţele. Câteodată, dacă se nimerea vreun vizitator „rătăcit” la ora închiderii ediţiei, şi cu el avea răbdarea necesară, deşi ziarul nu suferea „amânare”…

Din păcate, timpul, cel mai mare duşman al creaţiei, a fost nemilos anul trecut şi ni l-a răpit pe „şefu’”… Rămân amintirile cu el şi le păstrăm, simţindu-i în continuare prezenţa, deşi a plecat înspre cereştile locaşuri. În urmă cu 5-6 ani, un alt geniu al fizicii, Stephen Hawking, îşi aştepta la Cambridge oaspeţii mereu cu ochii pe ceasul cu pendulă, la o masă plină cu toate bunătăţile. Numai că aceştia întârziau… Miraţi, reporterii BBC îl interpelează: „Unde sunt invitaţii?”. „Sunt din viitor, întârzie să apară… vor veni, într-un târziu…”. Mă uit la ceasul de pe perete, aşteptându-l, la rându-mi, precum Hawking, pe domnul Dumitru Teodorescu. Va veni oare? (ADRIAN POPOVICI)

Şefu’ trăieşte… prin cotidianul Crai nou

A trecut un an de când domnul Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului Crai nou, a plecat în lumea celor drepţi. Un an în care am înţeles cât de important este să preţuieşti fiecare clipă alături de cei dragi, deoarece nu se ştie niciodată când va veni clipa despărţirii. Domnul Teodorescu, şefu’, aşa cum îi spuneam noi toţi, a fost un om echilibrat şi onest, a ştiut să conducă ziarul cu demnitate şi profesionalism, ne-a fost un mentor devotat şi un prieten de nădejde, fiind mereu alături de noi cu un sfat şi o vorbă bună. Îmi vin în memorie zilele de duminică, atunci când şefu’ venea să pregătească materialele pentru ediţia de luni a ziarului, cum stătea la birou, cu stiloul în mână, atent şi conştiincios, cum ordona articolele pe categorii… Sau atunci când mi-a fost alături în prima zi în care am editat singură ziarul şi aveam emoţii să nu greşesc. Calm şi răbdător, ca un părinte bun, îmi dădea câte un material pe care urma să-l aşez în pagină, încurajându-mă mereu, oferindu-mi feedback pozitiv pentru munca depusă. Ce frumoase erau aniversările la redacţie, atunci când participa şi şefu’, atunci când încă nu dăduse peste noi pandemia de coronavirus, când lumea trăia firesc, normal… Când s-au schimbat atâtea într-un an? Nu m-am obişnuit niciodată cu gândul că domnul Teodorescu nu va mai fi printre noi, aşteptam mereu să-l zăresc pe geam în biroul lui, să-l salut, să vină în biroul nostru, să mai vorbim cu el… Degeaba, îmi spuneam cu tristeţe. Până într-o zi în care mi-am dat seama că şefu’ nu o să moară niciodată, ci va trăi mereu în amintirea noastră, în sufletul nostru şi prin cotidianul Crai nou! (LAVINIA ŢĂRANU)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: