Cernăuţi, acum un veac (4)

O dramă ce a generat o capodoperă

Motto. „Acum o sută de ani, toată lumea avea un cal  şi doar cei foarte bogaţi aveau o maşină. Acum, toată lumea are o maşină… şi doar cei foarte bogaţi îşi permit să aibă un cal.” (Umberto Ecco)

Sălbăticii ungureşti. „Bucureşti, 15 Martie. Consilierul afacerilor Transilvaniei pe lângă ministerul de interne anunţă că în comuna Bădăcin din comitatul Sălajului au fost ridicate de către unguri, mama, sora şi o vară a d-lui Maniu, preşedintele consiliului dirigent, şi, în plânsetele populaţiei din sat, au fost duse pe jos, între baionete. Românii din Şimlău au văzut-o pe bătrâna dnă Maniu (istovită de oboseală şi suferinţă). Nu se ştie unde au fost duse cele trei martire. Ungurii aruncă bombe asupra Clujului. Aeroplanele ungureşti au aruncat bombe asupra oraşului Cluj şi altor localităţi din Ardeal, cauzând multe incendii şi omoruri.” („Glasul Bucovinei”, 17.03.1919). Planuri. „Planuri bolşevice. Dela mai mulţi gospodari din Clocucica primim următoarea scrisoare pe care o publicăm în forma ei originală: «Vă aduc la cunoştinţă că Ucraini din Clocudca şi din celelalte suburbii s’au convorbit să răspândească bolşevismul. Însă din cauza că Românii nu le  permit a umbla noaptea, au spus că vor face încercarea de Sărbători, adecă: se vor strânge atunci, cu uratul, laolaltă, bărbaţi, femei, băieţi şi vor merge la colindat. Însă o parte vor colinda, iar ceilalţi vor prăda şi vor ameninţa cu armele dosite de ei, în căpiţe ori în şură… ş.a. Deci ar fi bine ca direcţia de poliţie să permită colindatul numai la copiii cei mici şi la studenţi români. Aceasta ne aduce la cunoştinţă gospodarii români din Clocucica. Rog a face ordine şi a afişa.»” („Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 21 dec. 1918). Remember. „Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,/Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,/Ca şi cum ar fi viu între noi,/Ca şi cum s-ar fi întors acasă./Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,/Strigaţi-l din când în când pe nume,/Ca şi cum ar fi viu printre noi/Şi atunci el va surâde în lume.” (Nichita Stănescu,  „Nu-l uitaţi”). Alcool. „Cernăuţi, 1916 August 14. Comunicatul ajutorului de guvernor rus, contele Lamzdorf-Galagan, privitor la vânzarea beuturilor spirtoase. Dispoziţiune obligatorie, luată de cătră conducătoriul guberniei Cernăuţi, pentru guvernarea teritoriilor austro-ungare ocupate prin răsboiu, pentru locuitorii Guberniei Cernăuţi. E interzis a aduce la oraş băuturi spirtoase, vin şi bere sub orişice modalităţi. Observare: Cantităţile spirtoaselor şi a vinului, aflătoare la particulari, trebuie anunţate autorităţilor administrative din loc, până cel târziu 3 zile după publicarea acestei dispozitiuni. E interzis a oferi băuturi alcoolice, apoi vin şi bere în străzi, în piaţă, în târguri precum şi în localurile publice: oteluri, restaurante şi alte localuri de felul acesta. E interzis a ieşi îmbătat în stradă, în piaţă şi în alte locuri publice. E oprit şi în farmacii a vinde spirtoase şi vin. Însemnare: A vinde spirtoase şi vin pe baza recetelor medicale în scopul vindecării boalelor e numai atunci ertat, dacă iscălitura medicului e întărită de autorităţile administrative sau de comandantul oraşului. Persoanele cari vor contraveni acestei dispoziţiuni se vor pedepsi cu închisoare până la o lună sau cu amendă până la 3000 de ruble. Această dispoziţiune întră în vigoare imediat după publicarea ei. Conducătorul Guberniei, în substituirea guvernorului: Contele Lamzdorf-Galagan.” (Teodor Bălan, „Bucovina în Războiul Mondial”, Cernăuţi, 1929). Rebreanu (Liviu). 1. Îmi amintesc – stimulat de un articol consacrat vieţii, iubirilor autorului „Pădurii spânzuraţilor”  din „Adevărul de weekend” – de întâmplarea   tulburătoare, dovadă că o reţin, deşi atunci eram un adolescent de 12-14 ani, cred: eram într-un soi de excursie  cu părinţii mei, cu maşina noastră „Skoda 1000 MB” – deci, era cam prin anii ’70-’72 – şi ne-am oprit în pasul Ghimeş-Palanca (locul unor crâncene lupte în Primul Război Mondial). Stăteam pe iarbă, gustând, cum era pe atunci,  din merindele din „traistă”, când de noi s-a apropiat o bătrânică, o bunicuţă în portul ei popular care… fără plată, fără interes, ne-a oferit cu drag câteva mere, tocmai culese din livada ei, aflată nu departe. Firesc că ne-am împrietenit, iar mătuşa a început să ne povestească despre drama lui Emil Rebreanu, spânzurat acolo de austro-ungari. Încerc să reproduc, cât mai ţin minte: „Apăi, eram o copchiluţă când l-au spânzurat aici, în pădure (şi ne arată unde, cu mâna). N-am văzut nimic,  cătanele erau severe, noi eram ascunse, de părinţi, care unde putea… Dar ţin minte, mai apoi, în 1922, când au venit mulţi domni de la Bucureşti, de l-au dezgropat… Erau ghinărari mari, cu stele, cu fireturi… Tot satul era acolo, a cântat şi fanfara… S-au făcut slujbe, toţi am primit colaci, colivă. Era şi domnul Liviu, scriitorul, care m-a mângâiat pe creştet şi m-a întrebat cum mă cheamă, apoi mi-a dat o trăistuţă unde era o tăbliţă de scris,  apoi o călimară, niscai condeie şi peniţe şi mi-a zis: «tu, fetiţo… tu să înveţi carte, că numai cartea te va ajuta în viaţă»”. 2. Acum, ceva despre geneza „Pădurii”, inclusiv  din mărturisirile autorului, conform sursei citate. Emil Rebreanu (al cincilea născut dintre cei 14 fraţi), a luptat sub pajura austriacă în Galiţia, Rusia şi Italia, fiind rănit şi decorat militar.  Drama lui începe în 1917, când regimentul lui e trimis pe frontul românesc. Este acuzat de crimă, spionaj şi dezertare, condamnat la moarte şi executat la Ghimeş-Palanca. Inedit: scriitorul află de moartea fratelui său abia după război, în 1919… Chiar anul în care el  începuse o primă variantă a „Pădurii”…, dar bazată doar pe scrisorile trimise lui de către Emil…, fără a şti de drama, de moartea fratelui. Alt „amănunt” puţin ştiut: scriitorul declara într-un interviu: „Viziunea tragică a pădurii «spânzuraţilor» – şi titlul cărţii –  mi-a fost, iniţial, sugerată nu de drama lui Emil – despre care nu mai ştiam nimic de peste doi ani – ci de o serie de fotografii trimise, după război, de Cehoslovacia la Liga Naţiunilor, ce prezentau «pădurile trădătorilor de patrie», cehi spânzuraţi de austro-ungari pentru «trădare». De fapt, pentru iubirea lor de patria, de neamul lor!”. Chinul lui Rebreanu cu lucrul la  „Pădurea” a durat aproape patru ani: abia în 1922 (revin la „bunica” de la Ghimeş!) a reuşit să o publice. Între 1925-1940 a avut parte de nenumărate editări, fiind, încă de atunci, tradusă în 8 limbi! (Şi câştigând un premiu, ulterior, pentru film, la Cannes). Poveşti adevărate…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: