– Cum adică ai paşaport, dar nu-l ai acasă?!… Eu îl am acasă, în sertar; deschid sertarul şi-l iau!
– La noi nu era aşa; vorbesc despre perioada de până la Revoluţie… Ca să ţi se dea paşaportul, pentru a călători doar în ţările socialiste, trebuia să faci cerere cu minimum trei luni înainte. Şi după trei luni aflai dacă ţi s-a aprobat sau nu! Dacă ţi se aproba, ridicai paşaportul, călătoreai şi, la întoarcere, trebuia să-l predai în termen de 48 de ore de la intrarea pe teritoriul României. Dacă plecai cu maşina şi aveai lipit un abţibild RO, trebuia să-l dai jos, ca nu cumva să le treacă prin cap şi altora ideea de a călători în străinătate!
– ?!…?!
– Şi asta, numai o dată la doi ani!
– ?!…?!
– Dacă doreai să călătoreşti într-o ţară capitalistă, trebuia să faci cerere cu minimum şase luni înainte. După şase luni aflai că nu ai voie, fiindcă, de undeva, a apărut o scrisoare anonimă către Biroul Paşapoarte precum că nu te vei mai întoarce!
– ?!…?! (încruntare şi ridicare din sprâncene)
– După câteva audienţe (în cazul meu au fost două audienţe şi peste zece intervenţii!), poate ţi se dădea voie, dar trebuia să rămână cineva din familie în ţară, ca o garanţie că te vei întoarce!”
Cam astfel a fost discuţia cu şeful meu Mike Murphy (un irlandez) de la editura „The Folio Society” din Londra. Totuşi, cred eu, n-am reuşit să-l conving de veridicitatea spuselor mele, dovadă că a mai atins acelaşi subiect şi altă dată, în discuţia noastră.
Poate că dacă aş avea un somn mai lung (săptămâni, luni sau ani), când m-aş trezi aş crede că am visat şi mi-ar fi greu să cred şi eu că am trăit acele vremuri… Şi n-am fost singurul!… „Mulţi, dar proşti, Măria Ta!”.
***
În 1997 eram în Australia, cu o viză de şedere pentru trei luni. Mai mulţi români de acolo m-au convins să cer prelungirea vizei şi să mai rămân.
Era luna decembrie şi mare lucru nu prea aveam de făcut în România, aşa că m-am gândit să încerc o prelungire a vizei. M-am prezentat la Oficiul de Imigrări din Sydney şi am dat peste un colectiv tânăr, cu care am discutat mai mult despre caricatură. Făcusem o expoziţie la Coffs Harbour, unde s-a scris despre mine într-un ziar local, publicându-mi-se un desen şi o fotografie. Devenisem un fel de vedetă pentru acel colectiv şi, în continuarea zâmbetelor şi râsetelor din respectivul birou (caricatură fără cuvinte), fără nicio problemă, mi s-au mai permis trei luni de şedere în Australia, exact cât am cerut eu!
Plecând din Australia înaintea termenului de expirare a vizei, deci fără tinichele legate de coadă, şi având de acum mai mulţi prieteni pe acolo, am solicitat o nouă viză în toamna următoare. Am cerut şase luni şi mi s-au acordat şase luni!
Când mai aveam mai puţin de trei săptămâni drept de şedere, un alt scenariu s-a născut în mintea mea: „Ce-ar fi să încercăm să emigrăm în Australia?!”.
Prima şi prima dată trebuia să încerc să-mi prelungesc viza. Aveam cont bancar deschis în Sydney, la banca Commonwealth. Am intrat în Canberra la o sucursală a băncii Commonwealth şi în mai puţin de două minute mi s-a eliberat un extras de cont prin care puteam dovedi că am bani pentru a mă întreţine.
M-am prezentat la Oficiul de Imigrări din Canberra, încercând să-mi prelungesc şederea în Australia cu încă trei luni. Am fost chiar prima persoană care a intrat în respectivul birou.
„– Good morning! (Bună dimineaţa!)
– Good morning! How are you? (Bună dimineaţa! Cum eşti/ cum te simţi?)
– I’m fine! Thanks! Yourself? (Îs bine! Mulţumesc! Tu/ dumneata?)
– Monday morning! (Luni/ Ca luni dimineaţă!)
– That’s the same all over the world! (Asta-i la fel peste tot în lume!”
Devenisem prieteni, de parcă fusesem cândva colegi de bancă la şcoală! Deşi doream să obţin o prelungire de doar trei luni, obişnuit ca la noi, unde, dacă cereai trei (orice, oriunde!), ţi se aprobau doar două sau numai una (de multe ori nici atât!), am solicitat o viză pentru şase luni cu multiple intrări, motivând că mi-am făcut mulţi prieteni în Australia, că doresc să-i vizitez şi că vreau să merg şi până în Noua Zeelandă, dar trebuie să mă întorc în Australia întrucât biletul meu de avion este un bilet dus-întors România – Australia.
Fără briz-brizuri în comentarii inutile, mi s-a acordat o viză pentru şase luni. Meticulos cum sunt, am verificat viza şi am văzut că era doar cu o singură deplasare (single travel). Dacă ieşeam din Australia nu mai aveam dreptul să reintru.
I-am reamintit dânsei că eu intenţionez să merg până în Noua Zeelandă (de fapt îmi făcusem planuri să vin până în România, să-mi iau soţia – asta va fi o altă poveste) şi trebuie să mă întorc în Australia pentru că aşa este biletul de avion. S-a cam speriat, cumva! Pornise săptămâna cu o greşeală la serviciu. Am sărit imediat în ajutorul dânsei spunându-i: „Those who never work, never make mistakes!” (Acei care nu muncesc niciodată, niciodată nu fac greşeli!).
I s-a descreţit fruntea. A pus mâna pe telefon şi a sunat probabil un şef, căruia i-a spus că tocmai a eliberat o viză şi a greşit-o. S-a întors către mine şi m-a rugat să aştept cinci minute pe hol, căci îmi va aduce paşaportul cu viza solicitată.
N-au trecut cinci minute şi, cu o privire veselă, mi-a înmânat paşaportul, cerându-şi scuze de situaţia creată.
După ce a intrat înapoi în biroul dânsei, am verificat din nou viza şi era pentru o perioadă de şase luni, cu multiple intrări, deci puteam să mă plimb prin toată lumea (pe unde aş fi fost acceptat) şi să mă întorc oricând în Australia, în intervalul celor şase luni.
Nu-i aşa că în Australia anului 1999 era altfel decât era în fosta Românie socialistă?!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii