La plecarea lui Nicolae Dabija

În 1988 am primit în dar de la Dumitru Miron, colegul meu de redacţie (redacţia ziarului „Zori noi” Suceava), un volum-florilegiu al poeziei basarabene, „Constelaţia lirei” (Cartea Românească, 1987). Atunci, doar povestit prin trecerea sa discretă în Bucovina cu un an înainte,  am descoperit cu adevărat numele poetului Nicolae Dabija, a cărui secţiune începea, sub un motto din Eminescu, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”, cu o „Doină”: „Fost-am, Doamne, tânăr foarte /Şi nu mă gândeam la moarte, /Şi nu mă gândeam la moarte /Că-mi părea aşa departe. //Când râdea cu gura tristă /Şi-mi făcea semn din batistă, /Îmi ziceam că nu există, /Îmi ziceam: Ea nu există.”

Chipul a întregit numele şi poezia nu mult mai târziu, când valul uriaş al mişcării de redeşteptare a conştiinţei de neam şi de eliberare naţională de peste Prut a spart micile ecrane ale televizoarelor noastre ca să ne disloce şi să ne ridice împreună în incredibilul său turbion de sentimente, visuri şi speranţă. Atunci i-am învăţat, tinereţe nemuritoare, cuvinte profetice, înflăcărare incendiatoare şi pe  prietena Leonida Lari, şi pe neuitatul Grigore Vieru, şi pe admirabilii Ion Hadârcă şi Valeriu Matei, ca să-i pomenesc doar pe cei   care au venit aievea spre mine, spre noi, din Constelaţie.

După acei ani zguduitori a căror lavă nu a reuşit să sudeze rana veche a despărţirii, poate pentru că în primul rând nu s-a alăturat din România cealaltă mână a operaţiei reîntregitoare, am avut şansa câtorva întâlniri care mi s-au gravat în amintire prin prezenţa şi cuvântul său însufleţitoare. Le-am rememorat acum trei săptămâni, când, căutând o imagine cu care să ilustrez noul articol pe care i-l dedicase profesoara şi publicista Silvia Strătilă din Chişinău pentru aceste Pagini de Literatură şi Artă din „Crai nou” Suceava, le-am prefirat pe toate câte s-au adunat în computer. Fără să bănuiesc cât de aproape era clipa în care, după acea „Doină”, brusc apropiată, a tinereţii sale, poetul Nicolae Dabija, înhăţat de ghearele pandemiei, avea să vadă cu sângele şi carnea sa că Ea există.

Una dintre fotografii ne găseşte împreună pe podiumul invitaţilor Luciei Olaru Nenati, la o sărbătoare personală devenită o mare sărbătoare Eminescu, în iunie 2016, în eleganta sală, purtând numele Poetului Naţional, a Hotelului „Rapsodia” din Botoşani. Lângă Mihai Cimpoi şi Eugen Doga, alte două personalităţi de primă mărime din Basarabia. Sosind din Franţa, Nicolae Dabija ajunsese aici entuziasmat în egală măsură de succesul în străinătate al cărţii „Temă pentru acasă”, de gândul participării la aniversarea celei pe care o chema „Lucia, sora mea” în capitala României – „Pentru noi, Botoşanii sunt capitala României!” – şi mai ales de posibilitatea de a vorbi aici din nou despre Eminescu, despre cât au contat pentru basarabeni scrisul, versurile lui Eminescu în anii grei ai înstrăinării.

Alte imagini, o altă amintire, tot din Botoşani,  planează peste creştetul Teilor de Aur şi Argint ca o pasăre asupra unui loc drag înainte de ultimul urcuş în tării. Este vorba de Premiile Eminescu ale Editurii Geea Botoşani, instituite şi susţinute cu dăruire totală de Elena Condrei. Acest Tei de Aur pentru Literatură i-a fost conferit scriitorului Nicolae Dabija la ediţia Centenarului Marii Uniri, în iunie 2018, una din cele mai frumoase şi mai pline de simţire şi trăire românească, mărturisite în steguleţele tricolore din mâinile participanţilor, toţi în dreptul inimii cu insigne cu Tricolorul şi Eminescu pe harta României Mari. Inimă care şi acum se încălzeşte la căldura convingerii exprimate de Nicolae Dabija că vine din Ţara lui Eminescu în Ţara lui Eminescu, din Patria Limbii Române în Patria Limbii Române, deoarece „Ţara lui Eminescu nu are graniţă de Prut”, preşedintele „Sfatului Ţării 2” declarând cu patos că românii de peste Prut luptă nu pentru unirea cu o ţară, ci cu neamul: „Noi trebuie să fim cu neamul nostru!” şi că întotdeauna „Eminescu în orele astrale ale neamului a fost cu noi”.

Dar cea mai scumpă amintire cu Nicolae Dabija, care este nu doar a mea, ci a noastră, a sucevenilor, o reprezintă, fără îndoială, aceea a întâlnirii – după întâlnirea scriitorului, universitarului academicianului Nicolae Dabija cu studenţii şi cadrele didactice ale Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava – de la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din 22 ianuarie 2020, întâlnire aşezată simbolic între ziua naşterii lui Eminescu şi ziua Unirii Principatelor Române. Rod al implicării efective a ing. Ovidiu Mustaţă, prof. univ. dr. ing. Radu Pentiuc, dr. Gheorghe Gabriel Cărăbuş şi a instituţiilor lor, Asociaţia cultural-ştiinţifică „Crai Nou”, Universitate şi Bibliotecă, întâlnirea a fost moderată de poetul  Alexandru Ovidiu Vintilă, care i-a zugrăvit în deschidere, cu admiraţie, un  portret care va rămâne în memoria culturală a Sucevei, a Bucovinei, împreună cu neuitata confesiune a Scriitorului Român Nicolae Dabija.

S-a născut într-o bibliotecă, „Eu m-am născut într-o bibliotecă”, uriaşa bibliotecă a Mănăstirii Zloţi, salvată la desfiinţarea lăcaşului de către regimul sovietic, de ctitorul şi stareţul acestuia, arhim. Serafim Dabija, şi adusă în casa bunicilor, în care Nicolae Dabija a văzut lumina zilei. „Cartea este un dar făcut oamenilor de Dumnezeu”, „Dumnezeu nu va permite cartea să dispară, va însoţi întotdeauna omenirea”. Corecta, frumoasa limbă română pe care o vorbea, a povestit, sub arcada convingerii că „Dacă îţi abandonezi limba, te abandonează Dumnezeu!”, a fost exersată ca tonalitate în scrisorile pe care bunicul i le dicta către arhim. Serafim, fiul său deportat în Siberia. De altminteri, a spus Nicolae Dabija, ei toţi, basarabenii,  datorează limba română părinţilor şi bunicilor, după cum le rămân datori şi pentru Eminescu, păstrat cu sfinţenie în casele lor: „Noi avem un cult pentru Eminescu, pentru că ne-a ajutat să rezistăm”. De aceea, în 1987, când la invitaţia lui D.R. Popescu, atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor, a fost prima dată în România, trecând graniţa cu explicaţia că merge la neamuri şi întrebat care  sunt acele neamuri, l-a numit întâi pe Mihai Eminescu, ajungând la Ipoteşti, cu o emoţie de nedescris, a sărutat pragul casei sale: „Am sărutat pragul casei de unde a pornit în lume Mihai Eminescu”. Da, a continuat, „Mişcarea de eliberare a început la noi cu icoana lui Eminescu, cu poezia lui Eminescu”, amintire urmată firesc de credinţa că „În Uniunea Europeană, vom intra cu valorile noastre, cu Eminescu, cu Eugen Coşeriu!”

Confesiune fără egal prin sinceritate, prin profunzime, prin calitatea sa de glas înalt şi cald al Basarabiei care nu uită şi care continuă să spere, gânduri, mărturisiri, convingeri care au făcut atunci să vibreze Sala de Arte „Elena Greculesi”: „Dacă Ţara ne abandonează, noi vom pieri!”, „Noi fără România nu avem viitor”, „Dar eu cred că România are nevoie de toţi românii, inclusiv de cei de peste graniţe!” Cuvinte care  ne-au însufleţit, stavrofora dr. Gabriela Platon, stareţa Sf. Mănăstiri Voroneţ, asemuindu-l chiar cu intelectualul rasat care a fost Havel şi văzând în el un prezidenţiabil, un preşedinte. Gânduri, mărturisiri şi convingeri pe care vestea dureroasă a plecării dintre noi a lui Nicolae Dabija le-a răscolit şi le-a săpat mai adânc în inimi. Şi poate şi în conştiinţe, în cei care urmează, dacă ne aducem aminte că în public se aflau şi adolescenţi, şi tineri de la Şcoala Gimnazială 1 şi de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava.

Când pleacă dintre noi un scriitor mare, un scriitor de seamă, singura alinare o reprezintă cărţile sale. Dacă Nicolae Dabija a vorbit atunci, în ianuarie 2020, de fascinaţia pentru Eminescu, luările la cuvânt ale autorilor din sală au adus în faţa publicului valoarea incontestabilă a scrisului său respirând între coperţile a zeci de cărţi, poezie, proză, eseu, şi extraordinarul succes al romanului „Temă pentru acasă”, graţie căruia Nicolae Dabija a ajuns poate cel mai citit, tradus, vândut şi premiat scriitor român contemporan. O carte greu de găsit în România, de aici şi bucuria noastră când, răspunzând darului primit de la Gheorghe Gabriel Cărăbuş, „Enciclopedia Bucovinei” de Emil Satco şi Alis Niculică, a oferit la rându-i Bibliotecii Bucovinei câteva din scrierile sale, între care şi aceasta, carte pe care universitarul Mihai Iacobescu, cunoscutul istoric îndrăgostit de literatură, o propunea ca lectură tuturor parlamentarilor europeni. Astfel că finalul electrizantei întâlniri s-a scris pentru mine, cititoare a Bibliotecii Bucovinei, câteva zile mai târziu, când întrebând de „Temă pentru acasă” şi aflând că singurul exemplar disponibil era la secţia pentru copii, acolo unde se mai găsise spaţiu pentru donaţii,  am urcat după el la etaj, împreună cu câţiva pui de om, şcolari în ciclul primar.

Dar dacă pot să presupun soarta unui nume scris pe o carte mare, rămâne o întrebare fără răspuns pentru Nicolae Dabija patriotul, tribunul, stegarul, ziaristul, pentru înflăcăratul său condei şi pentru cutezătorul, valorosul săptămânal „Literatură şi Artă”, care sub conducerea sa, în anii 1988-1989, s-a aflat în fruntea luptei pentru revenirea R.S.S. Moldoveneşti la grafia latină şi la declararea limbii române ca limbă de stat şi care în ultimele decenii a păstrat vie, luminoasă flacăra românismului în Republica Moldova.  Este o întrebare neliniştită, mai ales că stingerea din viaţă a lui Nicolae Dabija a fost precedată doar cu câteva ore de cea a Raisei Ciobanu, secretarul general de redacţie, considerată a doua inimă a publicaţiei „Literatura şi Arta”.

Şi desigur, omeneşte, rămân ca nişte corzi invizibile întinse dureros pentru melodia care nu o să se mai audă niciodată dorinţele, visurile neîmplinite, promisiunile pentru care nu a mai fost timp, întâlnirile care nu or să mai aibă loc, precum aceea din aprilie, despre care mi-a povestit monahia Elena Simionovici,  de la Sf. Mănăstire Voroneţ, la aniversarea a trei decenii de la înfiinţarea obştii monahiilor, cu stavrofora Irina Pântescu primă stareţă,  pentru ocrotirea duhului vestitei ctitorii a lui Ştefan cel Mare.

Închid o clipă ochii, încercând să văd mai bine la sfârşitul acestor rânduri siluetele înalte şi subţiri pe care le întrezăresc în anii care vin pe treptele Bibliotecii Bucovinei. Da, cred, îmi place să cred că sunt ale şcolarilor care m-au însoţit când am mers să împrumut „Temă pentru acasă”. Întrebând la rândul lor de Nicolae Dabija, de poemele sale devenite marcă a unei întregi generaţii din  „Ochiul al treilea”, de „Antologia poeziei vechi moldoveneşti”, de „Icoană spartă, Basarabia” sau de „Între dragoste şi moarte”, „De ce limba noastră e română”, de „Drumul spre biserică. Rânduri şi gânduri creştine” sau de cartea sa despre Eminescu. Şi, desigur, iar şi iar de „Temă pentru acasă”. Tema iubirii de Eminescu şi de neam în Patria Limbii Române.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: