Constantin Brâncuşi la Ion Irimescu

Constantin Brâncuşi la Ion Irimescu

Constantin Brâncuşi de Ion Irimescu

După o zi cu tineri în tricouri şi haine prea grele pentru ceilalţi, în sâmbăta împlinirii a 118 ani de la venirea pe lume a Maestrului Ion Irimescu, vremea s-a schimbat aproape înfricoşător, cu rafale îngheţate de vânt şi ploi tăioase. Lunecând pe poleiuri sub apă, soţii Maria şi Ion Olar (conducerea Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava) şi cu mine suntem primii la mormântul său şi al doamnei sale, Jeniţa, cu flăcăruia pioasă şi cutezătoare a candelelor aducerii aminte. Puţin mai târziu, avea să li se alăture tricolorul coroanei Primăriei şi Consiliului Municipal Fălticeni, încălzind aerul de deasupra marmurei monumentului şi al locului odihnei sale de veci.

În biserică – Biserica Oprişeni, locaşul tinereţii artistice şi al tinereţii îndrăgostite a Maestrului -, lume aproape ca în timpurile bune, de dinaintea pandemiei: stavrofora dr. Gabriela Platon, stareţa Sf. Mănăstiri Voroneţ, monahia Elena Simionovici, preşedinta de onoare a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, de la Iaşi – scriitorul Grigore Ilisei, de la Cluj-Napoca – artistul Grigore Leşe, de la Bucureşti – istoricul de artă Pavel Şuşară, împreună cu artista plastică Dalina Bădescu, poeta Mihaela Grădinariu şi prozatorul Ioan Ţicalo, de la Râşca, din Suceava, artistul plastic Mihai Pînzaru-PIM, iar din Fălticeni, fireşte, mai mulţi: preoteasa, licenţiată în Drept, Andrea Reuss-Brădăţanu, primarul Cătălin Coman şi fostul primar Vasile Tofan, universitarul Ioan Dan Dascălu, oamenii de condei Alexa Paşcu şi Constantin Bulboacă, profesorul Ioan Ilişescu, ziariştii Mihaela Buculei, Silviu Buculei şi Alex Săvescu, ca să-i pomenesc doar pe cei cărora le-am recunoscut privirile deasupra măştilor, cu care am schimbat o vorbă.

Slujba de pomenire este ţinută cu sobrietate de un sobor de preoţi, între care, întotdeauna de când este managerul Muzeului de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni, şi părintele Teodor Brădăţanu. Şi dinaintea acestuia la conducerea vestitei instituţii, din strană, vocea de argint a stavroforei Gabriela Platon, iar din când în când, de undeva din preajma mea, glasul visător al Mihaelei Grădinariu. Aşteptatul cuvânt de la urmă aparţine preotului protopop Adrian Dulgheriu, care reliefează întâi calitatea de model a marelui artist Ion Irimescu, apoi ne îndeamnă ca, evocându-l, să ne întrebăm cu ce mergem în faţa Celui de Sus şi ce lăsăm în urmă. Acest „în urmă”, pentru Ion Irimescu începe chiar de pe pereţii bisericii, cu pictura interioară din studenţia Maestrului, continuă în cimitir cu monumentele de la mormântul părinţilor şi al lui însuşi, pregătit din anii vieţii, ca să se înalţe, ca un templu, în lamura creaţiei sale lăsate moştenire viitorimii la Fălticeni.

Ploaia cade grea pe membrana umbrelelor, pe capota maşinilor, suntem cu toţii un şuvoi care curge spre Centrul Cultural „Grigore Vasiliu Birlic” Fălticeni. Clădirea albă, înaltă deasupra mulţimii treptelor, îşi deschide uşile primitor, dar sever – suntem în regulă cu temperatura?, ne-am dezinfectat mâinile? avem mască? –, cu răceala spaţiilor nelocuite şi cu regula distanţării asigurată în sală tot de câte două scaune interzise şi unul permis, iar pe scenă de cele două „catedre” cu câte doi invitaţi: sculptorul Ion Mândrescu şi poetul, criticul de artă Pavel Şuşară, artistul Grigore Leşe şi scriitorul Grigore Ilisei. Abia zărindu-ne, cum spune pictorul Gabrel Baban, deasupra fâşiilor care ne urcă până sub ochi, dar bine că măcar ei ne rămân!, mă bucur de mărirea numărului de participanţi, în care predomină obişnuiţii acestei sărbători: pictoriţele Camelia Rusu Sadovei, preşedinta Filialei Suceava a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Oana Ruxandra Hrişcă, Viorica Ana Moruz, ing. Camelia Coţofan, „galerista” de la „Ion Irimescu” Suceava, profesoara, literata Mioara Gafencu, profesoara Felicia Iftime din Fălticeni, profesoara Mioara Beraru, din Bogdăneşti, autoarea unei plachete-document despre „fiica de suflet” a Maestrului – Ioana Nistor. Apoi, dr. Constantin-Emil Ursu, directorul general al Muzeului Naţional al Bucovinei, şi noi oficialităţi, Nicolae Barbă, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, consilierul municipal Alexandru Rădulescu. Dintre autorii de cărţi despre Ion Irimescu, sunt singura participantă la această aniversare. Lipsesc Gabriela-Iuliana Curtui, Alexandru Toma şi Gheorghe A. M. Ciobanu. Despre distinsul apropiat al Maestrului, Mioara Gafencu îmi spune că s-a stins la sfârşitul verii. Nu ştiam, dar cu siguranţă preotul Teodor Brădăţeanu va propune un moment de reculegere pentru cei plecaţi dintre admiratorii Maestrului, primul nume care mie îmi vine în minte fiind cel al neasemuitei prof. Ecaterina Ilisei, a cărei absenţă la cinstirea Maestrului o resimt acut: astfel de zile se gravează în memorie şi prin cei care, trăindu-le cu bucurie, le aduc lumină şi căldură.

Părintele manager Teodor Brădăţanu ne spune bun venit, iar primarul Cătălin Coman face un gest elegant: evocă efortul lui Vasile Tofan pentru consolidarea, reamenajarea Muzeului, pe care l-a pregătit impecabil pentru redeschidere, eveniment căruia el i-a tăiat panglica inaugurală, însă nu s-a oprit la acest gest, s-a implicat pentru obţinerea de fonduri europene pentru reabilitarea corpului B al clădirii şi, speră, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, pentru recondiţionarea la amănunt a locuinţei Maestrului. Apropo de Ministerul Culturii, pr. Teodor Brădăţanu dă citire mesajului ministrului Bogdan Gheorghiu, un mesaj previzibil, de sincer respect şi preţuire. Mărturisesc că, spre deosebire de mulţi fălticeneni, nădăjduiam nu atât prezenţa sa, cât mult aşteptatul anunţ al ridicării Muzeului la condiţia de centru naţional, care să aducă în jurul său cercetători, artişti, specialişti, să-l preschimbe într-un spaţiu al creativităţii. Adică documentul care să permită concretizarea acestei dorinţe testamentare a lui Ion Irimescu.

Cu încredinţarea de către pr. Teodor Brădăţeanu a misiunii de moderator lui Pavel Şuşară, începe simpozionul anunţat de programul manifestării, prilej să-l ascultăm întâi pe sculptorul Ion Mândrescu, autorul unei memorabile expoziţii anunţate cu o lucrare în piaţa centrală a Sucevei încă din vară şi deschisă din toamnă până la sfârşitul lui ianuarie la Muzeul de Istorie al Muzeului Naţional al Bucovinei, un dar minunat făcut de artist (şi de MNB) iubitorilor de artă. Ion Mândrescu şi-l aminteşte pe Ion Irimescu din perioada studenţiei, nu uită exigenţa sa în ipostaza de membru al comisiei care aproba monumentele de for public şi vie trăieşte în sufletul său admiraţia pentru determinarea cu care Maestrul şi-a urmat drumul, nelăsându-se influenţat de critica de artă care, uneori, te poate înstrăina de tine însuţi, făcându-te să funcţionezi paralel cu propria înzestrare artistică. Şi încheie cu sincera convingere că timpul dovedeşte că a avut dreptate, că timpul lucrează în favoarea lui Ion Irimescu. În ce mă priveşte, câteva zile mai târziu, prelungesc ecoul acestei mărturisiri, împreună cu nepoata mea studentă, rămânând îndelung în holul Muzeului de Istorie Suceava când în faţa lucrării Maestrului, când în faţa celei a lui Ion Mândrescu.

Este pentru a treia oară când îl ascult pe Pavel Şuşară vorbind despre Brâncuşi în spaţiul venirii pe lume şi plecării din lume a lui Ion Irimescu. Acum, ca şi în 2017, atunci în faţa academicienilor şi literaţilor sosiţi la Fălticeni să omagieze într-o conferinţă naţională Dinastia Lovineştilor, sau la aniversarea Maestrului din anul 2019, vorbeşte despre însăşi istoria sculpturii româneşti şi despre locul lui Ion Irimescu între cei doi mari reformatori, Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi, cei doi uriaşi care, zice, au încercat să împace Vechiul Testament cu tridimensionalul, Paciurea prin evadarea în simbolism, Brâncuşi prin dematerializare. Brâncuşi, continuă, „pune în valoare lumina, Ion Irimescu pune în valoare muzica, măreţia şi eternitatea sunetelor”. De la Paciurea, Irimescu a valorificat retorica, povestea fabuloasă, de la Brâncuşi, rafinamentul formei. „În acest trio, în acest triunghi Brâncuşi – Paciurea – Irimescu, fiecare dintre ei reprezintă câte un element particular şi fundamental al transcendenţei: lumină, imaginar şi sunet. Mai departe, lucrurile sunt vizibile în Muzeul de Artă «Ion Irimescu», pe care comunitatea din Fălticeni are privilegiul să îl viziteze oricând. Acolo se poate vedea întreaga sensibilitate muzicală şi întreaga transcendenţă pe care le-a propus Ion Irimescu”.

Sigur, nu pot să povestesc ce a povestit Pavel Şuşară, originalitatea ideilor sale având şi avantajul unui discurs seducător, de aceea nu pot decât să regret cele două scaune neocupate din trei. Urmează prezentarea cărţii „Brâncuşi”, cu care, de asemenea, Pavel Şuşară omagiază Sărbătoarea Irimescu la această ediţie, carte minunat ilustrată cu ipostaze ale luminii realizate de Dalina Bădescu. Avem şansa unui prezentator de elită: scriitorul Grigore Ilisei este un cititor avizat, autor de albume de artă, de articole dedicate evenimentelor din domeniul artelor plastice, realizator de valoroase filme şi taifasuri cu personalităţi ale culturii noastre, pe care timpul le ridică neîncetat la rangul de document esenţial. Legat de un astfel de film consacrat lui Irimescu, Grigore Ilisei şi-l aminteşte pe Maestru mărturisind că se consideră un continuator, nu un înnoitor ca Brâncuşi, cel care, spune scriitorul pornind de la carte, „a conciliat duhul Răsăritului cu spiritul Occidentului”. Câţi dintre noi nu-l vor privi de-acum înainte pe Brâncuşi prin această „fereastră” deschisă de lectura cărţii, „o carte foarte densă, afirmă Grigore Ilisei, prin armătura de idei şi prin patosul, fervoarea demonstraţiei”? Concluzia acestei lecturi „nu uşoare”? Pavel Şuşară, ca şi Brâncuşi, este „un înnoitor în ceea ce priveşte exegeza lui Brâncuşi”. ( Peste câteva zile, propria lectură a cărţii avea să mă regăsească într-o altă observaţie de subtilitate a lui Grigore Ilisei: „Sub răceala argumentaţiei, o flacără, o dogoare”. Într-adevăr, poetul respiră vital în acest puternic eseu.)

Este rândul celui mai aşteptat şi aplaudat dintre invitaţii Sărbătorii, al artistului, muzicologului, profesorului dr. Grigore Leşe, care se înalţă în lumina reflectoarelor cu mărturisiri de „biet om pe lumea asta”, care când emoţionează, când te cufundă în meditaţii, când în amintiri. Pentru sensibilitatea fiecăruia are un gând, un cuvânt, pe mine mă caută cele despre „horit” şi despre mama, „horitul moştenit de la mama”, mama care a murit acum o lună şi pe care în urmă cu câteva ceasuri a văzut-o la Mănăstirea de la Groşi. Dar despre toate spune mai multe cartea care l-a însoţit aici, „Chipurile umilinţei”, pe care mulţi dintre participanţi o ţin în braţe ca pe un buchet de flori, ca pe un prunc. Pentru că mai toţi am detectat şi o undă descumpănitoare de supărare în confesiunea sa, horitul artistului ne ia prin surprindere, nu prin cunoscuta excelenţă, ci prin neaşteptatul, profundul sentiment pe care îl instalează imediat în noi, al legăturii cu sculptura Maestrului Irimescu, cea care „pune în valoare muzica, măreţia şi eternitatea sunetelor”.

Publicul se împarte în două şuvoaie, care urcă, prin dreapta şi stânga scenei, pe treptele strâmte ale unor micuţe scări spiralate, pentru autografe, dedicaţii pe cărţile despre Brâncuşi şi Grigore Leşe. Urcă lent, autorii sunt darnici în gânduri şi urări frumoase. În aşteptare, la un moment dat, eşti învăluit în întunericul cortinei, al catifelei. Şi-atunci, dacă priveşti cu intensitate, poţi să-i vezi pe cei pe care ţi-ai dorit să-i vezi pe scaunele interzise doi şi trei: pe P.S.Timoftei Prahoveanul Aioanei, pe artiştii plastici Cela Neamţu, Costin Neamţu şi Lixandru Neamţu şi pe muzicianul Nicolae Maxim, de la Bucureşti, pe Vasile Şoimaru cu pleiada sa de artişti de la Chişinău, pe doctoriţa Camelia Botez din Franţa, pe sculptorul Dan Covătaru şi pe pictorul Liviu Suhar de la Iaşi, pe dr. Ioan Ieţcu, prof. Alexandru Toma şi pe Angela Ioanovici de la Suceava, pe fălticenenii Gheorghe şi Catinca Dăscălescu, pe Marius Dăscălescu, Maria Mitocaru, Gabriela-Iuliana Curtui, Coca Maria Udişteanu, Maria Indrei… Dacă îţi mijeşti ochii, poţi să surprinzi şi salutul uşor cu mâna, şi zâmbetul lui Valentin Ciucă. Şi continuând să străpungi hotarul întunericului până apar stelele sale, poţi să vezi pe tot al patrulea scaun, cumva de aer, cumva deasupra rândurilor, pe Doamna Jeniţa, pe artista plastică Ioana Nistor, pe acad. Constantin Ciopraga, pe omul de artă Alexandru Cebuc, pe pictorul Ion Grigore, pe istoricul de artă Gheorghe Macarie, pe artista plastică Dany-Madlen Zărnescu, pe profesorul Gheorghe A.M.Ciobanu, pe omul de radio şi de condei Mircea Motrici, pe cronicarul Eugen Dimitriu, pe poetul Ion Paranici, pe pr. dr. Gheorghe Brădăţanu, iar pe jilţul convorbirilor noastre, atent, surâzător, gentil, pe însuşi Ion Irimescu. Maestrul! Înconjurat de aceştia şi de atâţia alţii care i-au fost în preajmă, care l-au căutat, care au dorit să-l omagieze la această mare, neuitată adunare de talente, de valori, de spirite, care de la începutul veacului şi mileniului a însemnat fiecare zi de 27 februarie, fiecare aniversare a artistului la Fălticeni, capitală a culturii României o dată pe an!

Îl întreb pe Pavel Şuşară ce carte, cine urmează după Brâncuşi. „Jiquidi!”, îmi spune. Apoi, nu mai ştie cine. Nu este răspunsul pe care îl speram, îi povestesc monahiei Elena Simionovici. „Probabil nu are evlavie la Irimescu!”, îmi răspunde în stilul său direct, uneori tăios. Iar dacă are dreptate, oare răspunsul unui volum „Irimescu” de greutatea lui „Brâncuşi” nu s-ar plămădi mai ales în taberele de studenţi la Arte, în laboratoarele de cercetare, de documentare pentru actualii şi viitorii teoreticieni, critici şi istorici de artă, cu posibilitatea unor expoziţii de răsunet, a invitării unor personalităţi internaţionale ale domeniului, adică în Centrul Naţional dorit – dorinţă testamentară! – de Maestru, carne vie pentru osatura colecţiei sale? Acolo unde să crească, să se limpezească, să se descopere şi exegeţii creaţiei irimesciene. Pentru că evlavie înseamnă pentru mine, în acest caz, înţelegere, preţuire, admiraţie, încântare şi după bisturiul spiritului critic, să-ţi doreşti cu ardoare să fi cunoscut omul, să-i colinzi cu simţământul galaxiei Muzeul, să poţi recunoaşte cu ochii închişi, după sunet, după melodia sa, la un milimetru înainte de a o atinge cu degetele şi neîndrăznind să o atingi aievea, oricare din lucrările sale. Şi să-l asculţi pe Maestru povestind până îl auzi.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: