Bădia

Fratele cel mai mare al tatei, bădia Costică, născut în 1913, părăsise Mihăieştii Horodnicenilor şi sărăcăcioasa gospodărie ţărănească, după efectuarea stagiului militar într-o unitate de jandarmi de la Drăgăşani.

Destinul l-a dus la Iaşi. Fiind un om foarte voinic şi extrem de harnic, a fost angajat la Atelierele Nicolina ca cioplitor de traverse, muncă grea, dar bine plătită.

La Iaşi a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, tanti Sofica, originară dintr-un prăpădit de sat de prin părţile Vasluiului.

Tanti Sofica, o fiinţă blândă, omenoasă, răbdătoare până la Dumnezeu, lucra ca muncitoare la „Fabrica de ţigarete Iaşi”, secţia „Murat tutun”. S-a căsătorit de tânără cu bădia Costică. Gândul lor era să-şi cumpere o suprafaţă de teren în Iaşi, pe care să-şi construiască o casă a lor. An de an au făcut economii, reuşind după un timp să-şi cumpere o bucată de teren pe strada Morilor, la numărul 39, mai jos de Mitropolia Moldovei, unde îşi construiseră o frumoasă casă.

Până la colectivizare, bădia venea în fiecare an la Mihăieşti, de regulă de Sfântul Dumitru, când era şi hramul satului. Venea în sat pentru a-şi lua anumite produse de la un cetăţean căruia îi arendase peticul de pământ moştenit de la părinţii săi.

„Aterizarea” bădiei în gospodăria noastră nu era aşteptată de mine cu niciun entuziasm. Niciodată nu mi-a dăruit măcar un leu, însă trăgeam cu urechea la discuţiile sale cu tata şi aşa aflam şi eu ce se mai întâmpla prin biata noastră ţară.

Uneori l-am urât, după care uitam această pornire negativă izvorâtă din mintea mea necoaptă de copil. Alteori îl priveam cu admiraţie pe acest zdrahon de bărbat ce avea o putere herculeană. Îndoia orice bucată de fier care îi ieşea în cale. Preferatele sale erau potcoavele căzute ale cailor şi monedele ce se transformau în tuburi între degetale sale butucănoase. Palmele sale semănau cu nişte farfurii, iar atunci când le strângea în pumni se transformau în două baroase ce ar fi putut doborî cu uşurinţă orice vită cu coarne.

Sosirea bădiei la noi era urmată şi de prezenţa celorlalţi patru fraţi ai tatei. Să te tot ţii, urma un bairam de pomină, mai ales că bădia era un cântăreţ plin de talent. Interpreta o mulţime de cântece de petrecere şi voie bună, acompaniindu-se cu un acordeon hârbuit, de răsuna imensa noastră livadă.

Bădia obişnuia să bea vin dintr-un peşte de sticlă, unde încăpea aproape un litru de vin. Din două, trei gâlgâituri vinul se prăvălea în imensa burtă ce părea că avea capacităţi pantagruelice.

Mă sfătuia cu fiecare ocazie să învăţ bine ca să pot urma o şcoală de ceferişti. În concepţia lui doar aşa puteam ajunge controlor de bilete pe tren, adică „naş”.

După el, profesiunea de „naş” era cea mai profitabilă din toate cele practicate de oameni. Nu investeai nimic, iar banul îţi intra zornăind în buzunare fără nici cel mai mic efort. „Bine, spunea el în final. Trebuie să-i dai şi şefului din «mălai», altfel te azvârle de pe cozonac.”

Pe bădia l-am revăzut mult mai târziu, cu ocazia examenelor de definitivat, gradul II şi gradul I, pe care le-am susţinut la universitatea ieşeană. Adăstam la el, într-o cămăruţă din fundul curţii. Aici eram singur, puteam fuma şi repeta cu glas tare anumite cunoştinţe de istorie, psihologie sau pedagogie.

Bădia a fost extrem de zgârcit, ca toţi fraţii lui, de altfel. Obişnuia să mă întrebe, după ce soseam la ei:

– Cu haleala cum e?

– Nu vă faceţi griji, le spuneam eu. Mi-am luat cartelă la cantina studenţească de la Puşkin.

Aiurea! Mâncam şi eu prin oraş, pe unde apucam.

– Vezi, Cuţa (aşa o numea el pe tanti Sofica),  ăsta nu-i ca golanii lui Andrei de la Bacău, care data trecută când au venit la noi au mâncat un lighean de salată!

– Ăsta, Costică, e om cu carte.

– O să-ţi facă tanti-ta Cuţa câte un ceai de tei, ca să dormi liniştit.

Ştiu că în lipsa mea controla peste tot în mica încăpere, precum şi în bagajele mele.

Când am dat gradul I am prins la Iaşi un al doilea 23 August. Cunoscând faptul că toate magazinele vor fi închise în zilele de 23 şi 24 august, mi-am procurat câteva pâini, două pateuri, o bucată de slănină, o cutie de brânză topită, o conservă mică de carne de vită şi 2 kilograme de roşii. În fine, a trecut şi acel 23 August, după care m-am dus la examene. În urma mea a controlat tot. Când m-am întors de la examene m-a întrebat:

– De ce ai cumpărat roşii? Nu ai văzut că noi avem 45 de roşii coapte?

– Nu le-am cumpărat, am minţit eu. După cum v-am spus, ni s-a dat hrană rece pentru zilele de 23 şi 24 august. Ce era să fac cu roşiile? Să le zvârl?! Le-am adus acasă.

– Bravo, băiete! Lasă că le iau eu. O să facă din ele Cuţa un pic de suc.

Am rămas interzis. Nu l-am mai vizitat niciodată.

Când a decedat, în 1986, m-am dus la Iaşi, împreună cu ceilalţi patru fraţi în viaţă ai tatei. Cu ocazia înmormântării s-a întâmplat ceva neprevăzut. Atunci când cortegiul funerar se îndrepta spre Cimitirul Eternitatea, a izbucnit, aşa, din senin, o ploaie cum nu mai văzusem. Fulgera şi tuna din minut în minut, determinându-i pe participanţii la înmormântare să se ascundă fiecare pe unde a putut. Prin geamul unui magazin de chimicale am observat că şi proprietarul dricului s-a ascuns pe undeva. În stradă rămăseseră dricul, caii şi mortul. La un moment dat, atât de tare a fulgerat şi tunat, încât caii au rupt hăţurile cu care au fost legaţi de un stâlp de joasă tensiune şi au pornit la galop. Le-am ieşit înainte, ei s-au cabrat, ridicându-se cu picioarele din faţă spre mine. I-am liniştit ca prin farmec, rămânând lângă ei până la sosirea stăpânului lor.

Dacă nu interveneam, cred că mortul făcea un tur al Iaşului sau ajungea pe la Vama Albiţa. Când am ajuns în dreptul cavoului eram ud până la piele şi plin de lutul galben din cimitir. Nici nu au apucat bine să-l bage în cavou, când toţi participanţii la înmormântare s-au deplasat în mare grabă spre praznic.

Am rămas singur cu patru gropari beţi clampă. Unul dintre ei a deschis capacul sicriului şi i-a luat pantofii. L-am observat şi i-am spus că anunţ miliţia dacă nu-l încalţă din nou.

– Îl încalţ, a rânjit cioclul, am vrut să văd dacă sunteţi vigilent, dom’  injiner!

Nici astăzi nu pot uita rânjetul acelor oameni care trăiau printre morţi. De atunci am început să cred în legendele urbane care circulau despre ciocli. Am închis cavoul şi, plin de lutul galben, am luat-o spre strada Morilor 39. Cred că distanţa era, fără nicio exagerare, de peste 5 kilometri. Atunci când am ajuns la locuinţa decedatului, toţi, dar absolut toţi erau beţi şi nevoie mare veseli. Le părea bine că bădia fusese îngropat.

Din toate părţile mi se aduceau mulţumiri că am ieşit înaintea cailor, oprind la timp un „dezastru”. O femeie destul de frumoasă, aghezmuită bine, se uita la mine şi glăsuia:

– Ce om curajos am văzut eu astăzi! Al meu e un bleg.

După care a zis:

 – Dumnezeu să-l ierte!

Apoi şi-a deşertat în gură un pahar întreg de cabernet, pe care bădia îl numea greşit „cabaret”.

Am zis şi eu „Dumnezeu să-l ierte!”, apoi, cu capul plecat deasupra unei farfurii cu sarmale, am meditat la zădărnicia vieţii omului pe pământ.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

(„Aduceri aminte”, fragment)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: