Sublimă declaraţie de dragoste

Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează şi pe cele ce au să urmeze în acest an, dar şi în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranţei: “Doamne,/nu-mi lua rugăciunea din gând,/s-o pot spune în dimineaţa aceasta minunată,/înainte de a întâlni lumea în care,/ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată”.

„Simfonia Toamnei” se numeşte această nouă carte de versuri (bilingve) “Made în SUA – Lulu Enterprises”, un titlu prin care autoarea îşi mărturiseşte statornica iubire pentru literatură şi pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul şi care îl însoţesc mai departe, ridicându-i la altitudini şi mai înalte forţa de creaţie. Căci omul este ceea ce face el în viaţă, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmaşilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute şi cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

Sub un citat condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – “Dacă aş fi o pasăre, aş zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi şi noi toamne” –, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: „Iubesc Toamna!” Şi oferă cititorului lămuririle cuvenite: “Iubesc soarele leneş al fiecărei toamne,/sărutarea-i caldă, mângâietoare,/lumina palidă în jocuri de tonalităţi/ zugrăvind figuri amăgitoare./ Port în suflet şi pe trup/culorile ei pastelate/ (…) Liniştea toamnei poposeşte-n pleoape,/adună în suflet cuvintele toate…”. Pentru ca în următoarea poezie, „Gingăşia toamnei”, să se mire de “Cât dor poate-n-căpea în suflet,/câte vise/şi cât târziu în versurile scrise!”. Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în „Sufletul toamnei”: Pasărea universului trece/ bătând din aripi, fluierând,/venirea toamnei atenţionând/ (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă,/uşor psalmodiind”.

Aşa cum a făcut-o în toate cărţile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopeşte până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luându-l şi pe cititor în peregrinările sale ideatice/artistice. Toamna, acest anotimp al belşugului, al culorilor curcubee şi al melancoliei, naşte în universul raţional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale: “Aceiaşi arbori, alte frunze, altă toamnă”. Simte cum “Vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiaşi arbori, alt vânt…/Doamne, am câştigat sau am pierdut o toamnă?”

Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conţin cuvântul care denumeşte anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. „Prin parcul desfrunzit”, “A venit toamna visătoare”. Poeta împunge „Fuga de singurătate”, recunoscând însă că “Mi-e dor de căldura plăcută/a dimineţilor de toamnă”. În “Toamnă – tristă şi sfântă/ Mă ascund sub pletele salciei”, e „Salcia plângătoare”, e „Jocul cu frunzele toamnei”, e „Libertatea frunzei”. Toamna „Şi arborii scriu poeme. Pe neştiute poteci” ascultă “cântul tăcerii”, dar e o tăcere care “fuge, gonită”.

Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc/armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiţi pun fiinţa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că “Vântul loveşte fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi”. Sau: “Vin insomniile, vin!/ Vin clipele-acelea divine (…) Noi, în odaia caldă,/poveşti de dragoste vom împleti”. Paleta cea bogată de trăiri pe care anotimpul toamnei o stârneşte în sufletul omului poate fi asemuită cu o imaginară expoziţie de pictură, pe care cititorul o vernisează în acordurile surdinizate ale unui pian nevăzut. El vede cum “Frunzele au acoperit pământul/cu o haină maronie” şi simte cum “Inima se-aruncă în alt anotimp,/ ce va să vină din cel ce se duce”. Speranţa, cu alte cuvinte. Cea care o stimulează pe Vavila Popovici şi care o îndeamnă să se confeseze în faţa cititorilor: “Şi totuşi iubesc Toamna!/ Îi iubesc farmecul, generozitatea, frumuseţea,/ furia, blândeţea (…) Căci nimic nu se sfârşeşte, nimic în lume – inutil,/ anotimpurile se rotesc, pleacă şi revin”. O stare de melancolică încredere în dăinuirea naturii, care se transferă şi în sufletul omului, făcându-l să nu se sperie în faţa inevitabilului sfârşit. “Ridic privirea spre ceru-ntunecat, văd tot mai multe stele agăţându-se de cer (…) Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii,/braţele lor întinse murmură speranţe…”.

Nu am nicio îndoială că în această emoţionantă „Simfonia Toamnei” vibrează şi imaginile toamnelor trăite în România. Aşa cum am mai scris şi cu alte prilejuri, Vavila Popovici trăieşte în America, dar a luat şi ţara de baştină cu ea. Rădăcinile nu se pot smulge. Sufletul nu se rătăceşte. Inima nu bate în alte ritmuri. Mintea – izvor cu apă vie. Iar eu nu mă mai satur uitându-mă la coperta admirabilului volum: Parcul din Piteşti, pe care Vavila Popovici l-a luat cu dânsa, să-i ţină de singurătate şi de drag.

VASILE FILIP

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: