Cucurbita

Seară liniştită de mijloc de septembrie, învăluită timid în semnele toamnei. Urmăream la televizor o emisiune legată de taine ale naturii. Gândurile începură parcă să-mi zboare. Urcau, coborau. Ştiam ce caut. Aşteptam. Sunetul telefonului a dat însă o altă întorsătură lucrurilor. Nu voiam să fiu deranjat. Primul impuls a fost să nu răspund, dar dacă era ceva urgent?

– Alo! A, ce bucurie, domnule Liviu Popescu! Nu ne-am mai văzut de ceva vreme.

– Vă salut, bună seara! O bucurie am şi eu pentru dumneavoastră, acum la vreme cu arome urzite năvalnic în vară, cu dor de bunici, cu ograda lor de la ţară… Se oprise puţin şi începuse să râdă. Semn bun, mi-am zis, în-cercând să-mi reaşez gândurile.

– Creaţi versuri şi la telefon? Nu ştiam…

– Ei, e toamnă! Bucurii, împliniri, surprize. Nu puteţi veni până la mine? Acolo, în spate, unde parchez maşina. Linişte, răcoare, inspiraţie, meditaţie…

– Ceva urgent? Nu poate suferi amânare?, l-am întrebat aşa, la derută.

– Nu, nu! Important şi cam greu, precizase el începând să râdă. Nu glumesc! Mai mult, luaţi-vă o sacoşă mai mare şi n-ar fi rău dacă aţi mai veni cu cineva. Ştiu că aţi fost operat nu demult.

– Câteva detalii nu îmi puteţi da? Ştiţi, sunt cam curios din fire… Cine ştie ce a pus la cale poetul, un tip cu un fler imprevizibil şi hazliu pe deasupra.

– Cum să nu! Răspunse cu amabilitatea-i cunoscută: culoarea untului, apetisant, puţin lucios… Căuta pur şi simplu să-mi maximizeze curiozitatea.

– Dacă nu v-aţi prins, până ajungeţi aici, poate veţi dezlega enigma. Puţină imaginaţie nu strică!

– E perisabil? Am vrut să ştiu. Deja mă gândeam la o variantă. Îmi muşcam buzele, dând din cap şi clipind des de câteva ori.

– Depinde!, se auzi rar şi clar, aproape silabisind. Şi da, şi nu! Şi nu, şi da! Arată superb! Ispiteşte, trezeşte pofte, sporeşte imaginaţia. Deocamdată atât. Vă aştept!

Tonul lui imperativ m-a convins. Ce-o fi, o fi! Iată ce poate aduce clipa! Cum te poate suci în fel şi chip. De la firul de care începusem să mă agăţ privind emisiunea, iată-mă plimbat prin labirintul culorilor şi al senzaţiilor olfactive. Mare figură e poetul udeştean, am exclamat în timp ce bâjbâiam prin cămară să caut o plasă. Cât timp am coborât scările am tot repetat: lucios, apetisant, ispiteşte, trezeşte pofte, sporeşte imaginaţia… O provocare căreia trebuie să-i găsesc răspuns până a ajunge la el.

Cum am ieşit din bloc am dat nas în nas cu Răzvan, prietenul meu. I-am spus necazul. Băiat de cuvânt, mai ales când a auzit că, la întoarcere, îl voi răsplăti cu o zăgneată de prune.

În colţul aleii, Liviu abia aştepta să ne supună testului. Ajunşi lângă maşină, a deschis tacticos portbagajul. Seara se aşternuse de-a binelea şi luminozitatea scăzuse mult. Parcă îl aud cum rostise vesel.

– Pe rând, ca la şcoală, aştept răspunsul. Uitaţi-vă bine, v-am oferit atâtea date!

– Un caş, domnule Popescu, s-a auzit glasul de tenor al lui Răzvan, ridicând o mână în sus, trăgând vârtos din ţigară.

Liviu a negat hotărât din cap, frecându-şi bucuros palmele.

– Atunci, doi caşi! Spus eu, ferm convins. Poetul e generos peste măsură. Dă şi ajută, cum se spune. Norocosul de mine!

Fără alte comentarii, Liviu a început să râdă în hohote.

– De unde caş, pofticioşilor? Nu am oi! Sunteţi amândoi crescuţi la ţară. Mai pipăiţi-l odată!

– Ce e cu minunea asta? Umblaţi cu marfă de contrabandă?, l-am întrebat de-a dreptul contrariat. Aha! M-am prins. Acţionaţi numai la vreme de seară. Nu vrem să fim complici. Răzvan, hai să plecăm!

Poetul a insistat să-l mai pipăim. Am încercat apoi să repar greşeala.

– Aveţi aşa ceva la RusMănăstioara? Cu ce l-aţi tratat? Câte kilo-grame are?

– Doamne, ce dolofan este! Îl tot mângâia Răzvan, spunând că n-a mai văzut niciodată aşa ceva.

– Nu l-am cântărit, oricum peste douăzeci şi cinci de kilograme. Acesta-i cam de mijloc. Nu mă laud, spuse înfoiat proprietarul, cu mâinile pe şolduri şi zâmbind larg. Natura şi-a bătut joc de mine. Durerea e mare. O bucată de grădină e plină de „caşi”. Câte o femeie trecând pe drum şi privindu-i se oprea şi îşi făcea cruce, rostind ceva încet. Terenul e odihnit de câţiva ani, îngrăşat cu gunoi de grajd şi udaţi la timp. În glumă, un vecin m-a întrebat dacă nu am cumva contract cu vreo firmă. Sunt prea mulţi şi mari. Nu ştiu cum voi scăpa de ei.

– Nu-i greu, încerca Răzvan să-l încurajeze. Ca la furat: unul mie, unul ţie, şi gata! S-ar înfrupta aproape tot satul din ei.

– Aţi adus o sacoşă?

– Cum să-i arăt plasa? Niciun sfert din el nu ar fi încăput în ea.

Liviu a lut una din maşină şi împreună cu Răzvan l-au coborât cu grijă. Priveam deznădăjduit. Când am încercat să ridic de o toartă, poetul mi-a spus ironic.

– Uşurel, uşurel, cu pianul pe scări…

– Ce Dumnezeu! Doar nu-i de plumb, am exclamat ruşinat.

Până la uşa blocului, poetul a cărat cu Răzvan sacoşa buclucaşă.

Greu l-am urcat până la etajul III. Tot la cinci trepte câte un popas. Soţia şi-a făcut o cruce mare, cum l-a văzut, exclamând.

– Doamne, ce mândreţe! Oare e natural? De unde l-o fi luat domnul Popescu? Ce culoare minunată are!

Răzvan începuse deja să tuşească, cu ochii aţintiţi spre cămară, lucindu-i precum lupului în noapte. Imediat i-am pus într-un pahar mare ţuică galbenă, cu vechime.

– Grozavă, sărăcia! Arde al naibii, rosti dând din cap. Merită efortul depus. Dacă vă mai cheamă pentru altul, contaţi pe mine!

Soţia a pus repede telefonul în funcţiune maximă, voind să afle cât mai multe despre întrebuinţarea dovleacului. Păreri şi păreri: alivancă cu mălai şi smântână, dulceaţă, copt la tavă, cockteil în combinaţie cu alte fructe etc.

Toată noaptea ne-am frământat numai cu gândul la curcubită. La mare încurcătură ne-a pus! Dis-de-dimineaţă, după servirea cafelei, am trecut la sacrificarea lui cu un cuţit şi cu un ciocan. Fără să vreau am rostit şi eu ceva în versuri, precum poetul la telefon: Cu cuţitul şi ciocanul/m-a-ndem-nat pe loc ispita,/ca să nu îmi pierd elanul/biruit-am cucurbita!

Cum dar din dar se face rai, hotărârea fusese luată. Am pus într-un lighean mai multe felii şi am început să sun pe la uşile unor vecini. M-au privit miraţi dând din umeri, apoi au luat mulţumindu-mi.

La începutul lui decembrie, iar un telefon nocturn de la poetul udeştean. Secundele între un ţârâit şi celălalt mi-au dat de gândit. Dacă ar vrea să mă mai fericească iar cu o cucurbită? E luna cadourilor! Cum să-l refuz?

– Vreau să ne vedem tot acolo. Se poate?, glăsui ademenitor. Tonul cu care rostise ultimele cuvinte era şi un pic provocator.

Dau curs invitaţiei, însoţit de Marius, un vecin în floarea vârstei. Aceeaşi bucurie, doi dovleci de vreo opt kilograme fiecare, copţi bine. Liviu m-a bătut pe umeri, fericit că a scăpat de ultimele exemplare. Pe loc i-am despărţit, unul eu şi Marius  celălalt. Îl tot pipăia mirosindu-l, grăbind pasul cu surpriza spre casă.

Dacă în septembrie m-am rugat ca Liviu Popescu să nu mai cultive dovleci, acum mi-am retras spusele. Cine ştie însă ce îi mai trece prin minte până la primăvară? Neastâmpărat şi mereu inventiv cum a fost tatăl său, învăţătorul Darie Popescu, unul dintre colaboratorii mei dragi. Vorba ceea: „Aşchia nu sare departe de trunchi”.

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: