Cami, femeia sortită să-i ajute pe alţii

Mai mult de jumătate din viaţa Cameliei Iordache se confundă cu activitatea Organizaţiei Salvaţi Copiii Suceava şi a structurii naţionale înfiinţate în România acum peste 30 de ani, încă un „copil” al „Save the Children”, organizaţie apărută în Anglia în 1919.

Preşedintă timp de 28 de ani şi unul dintre cei mai discreţi şi inteligenţi lideri de organizaţie neguvernamentală, Cami, cum îi spun prietenii, este singurul voluntar din grupul fondator la Suceava care a rămas până în prezent să „lupte”, cu armele activistului, cu nedreptatea, absurdul, cu lipsa de responsabilitate şi de educaţie din comunitate, cu situaţiile care au dus de-a lungul anilor la încălcarea drepturilor copiilor.

Sunt trei decenii în care cu inima, dar mai ales cu raţiunea şi ştiinţa a sute de proiecte şi programe, ea „a ţinut steagul sus”, şi împreună cu sutele de voluntari a muncit în beneficiul copiilor încercând şi reuşind de cele mai multe ori, să schimbe mentalităţi şi obiceiuri toxice din viaţa copiilor României, cea mai înduioşătoare şi vulnerabilă categorie socială în care orice naţiune civilizată investeşte pentru viitor.

În acelaşi timp Camelia Iordache este mentor pentru sute de voluntari care au găsit în Salvaţi Copiii o şcoală care i-a învăţat nu numai cum să ajute pe alţii, dar să se ajute şi pe ei înşişi să devină mai buni, mai responsabili, mai demni.

„Să te ferească Dumnezeu când era cineva nedreptăţit !”

Faţă de prezentarea de mai sus, sunt sigură că preşedinta Salvaţi Copiii Suceava ar scoate un „Phuaaa!” niţel sarcastic, şi, privindu-mă pe deasupra ochelarilor, m-ar întreba „Pe bune? Pe când statuie?”.

Sămânţa activistului, a răzvrătitului în faţa nedreptăţilor a prins rădăcini în Camelia încă din copilărie şi a transformat-o în omul care a fost sortit să fie. Adică omul care sare imediat, dar logic, argumentat, tăios, la „jugulara” oricărui om şi a instituţiilor care calcă cu bocancii sufletul şi viitorul unui copil, ale unui semen al ei. Dar şi omul care îşi suflecă mânecile încercând apoi să şteargă urmele acelor dure călcături.

„A devenit clar în timp că aşa sunt eu formată. Sunt din Roman şi mi-a dat Dumnezeu doi părinţi extraordinari, care chiar din vremea comunismului m-au încurajat să spun ce gândesc. Au fost oameni simpli, cu inteligenţă nativă, ţărănească, cu respect faţă de om, care ne-au învăţat să acceptăm şi să respectăm tot ce este în jurul nostru. Îmi spuneau «Te rugăm, spune tot ce gândeşti, dar nu oricui şi nu oriunde», asta pentru că am avut rude care au făcut închisoare din cauza unui banc spus la pescuit. Părinţii ne-au crescut, pe mine şi fratele meu, cu reguli clare pe care trebuia să le respectăm. Pe de altă parte însă, dacă nu eram de acord cu vreo una, mă provocau să vin cu argumente, şi dacă îi convingeam, renunţau la ea. În comunitate, la şcoală, apoi la facultate, am fost o fată cuminte şi timidă, atât de timidă că aproape leşinam înainte de examenele orale. Dar să te ferească Dumnezeu când cineva era nedreptăţit! Brusc se trezea în mine un soi de lider şi deveneam războinică, adică exact la fel cum fac şi acum” se dezvăluie preşedinta Salvaţi Copiii Suceava.

Astfel, când o colegă de la fosta IMUS, unde lucra ca inginer, i-a spus că au venit suedezii în România să deschidă şi la noi o asociaţie Salvaţi Copiii, n-a stat pe gânduri. Pe 20 aprilie 1990 se înfiinţa Salvaţi Copii România şi în octombrie filiala Suceava, cu un grup al cărui lider era atunci Gică Galeş, unul dintre puţinii revoluţionari reali ai Sucevei din decembrie 1989. Grupul era format din vreo 20 de oameni, mai toţi oameni ai muncii la întreprinderi din valea Sucevei, cu Cami Iordache între ei.

În 1993, ea a devenit preşedinta filialei locale a organizaţiei şi zi de zi de atunci încoace a tot învăţat cum să fie un voluntar şi mai bun, a încercat, a reuşit, a disperat, a reuşit din nou, s-a dezvoltat şi a ajutat alţi voluntari să se înţeleagă pe sine şi rostul facerii de bine, gonind perpetuu şi feroce după donaţii (pentru că „Salvaţi…” poate activa doar din donaţii şi sponsorizări), a făcut proiecte pe care le-a dus la bun şi eficient sfârşit, pentru a continua apoi altele şi altele. Vreme de 16 ani Cami a fost şi vicepreşedinte, apoi preşedinte al Organizaţiei Salvaţi Copiii România, purtând şi responsabilităţi naţionale.

După 30 de ani de voluntariat în care a privit chipurile a zeci de mii de copiii, în amintirile ei strălucesc şi acum, din vremea de început, ochii verzi ai Lenuţei, fetiţa de 7 ani care zguduia gardul unui centru de plasament urlând cu disperare „Ia-mă acasă! Nu mă lăsa aici!”. Aceea a fost „Ziua Z”, ziua în care voluntarul a hotărât să nu-şi mai lase sufletul să se împrăştie ţăndări printre tragediile celor mici, ci să înveţe să fie profesionistul care îi ajută să crească mari şi puternici.

„Doare când ştii că cei care vin în urma noastră nu vor înţelege niciodată ce înseamnă iubirea de glie”

Camelia Iordache a terminat Politehnica la Bucureşti, dar pentru că a dorit să înţeleagă toate „limbile” care se „vorbesc” în munca de voluntariat, a făcut şi Facultatea de Asistenţă Socială, a urmat cursuri de contabilitate, de marketing, a învăţat despre tot ce a crezut că îi foloseşte în munca în organizaţie.

Mărturiseşte că este o optimistă, dar că, în acelaşi timp, când îşi propune să facă ceva merge până în pânzele albe. Le face pe toate cât poate de bine şi învăţă în permanenţă cum să le facă pe următoarele şi mai bine.

„E greu, dar şi uşor să fii liderul unei organizaţii. A fost uşor după ce am stabilit câteva principii de bază în activitate şi m-am ţinut de ele. Dreptate, nediscriminare, adevăr, muncă, responsabilitate… Cine s-a raliat lor, a rămas în organizaţie.

Anual vin să fie voluntari ai Salvaţi Copiii peste 200 de tineri. Cu timpul se selectează singuri, pentru că şansa să devină alţi omeni ca voluntari o primesc toţi, dar depinde de fiecare în parte să o valorifice. Salvaţi Copiii este un mediu cu reguli clare, în care toţi suntem egali, în care nu contează dacă eşti un voluntar de condiţie bună de-acasă sau un tânăr care poate vine din sistem sau are anume deficienţe. Frumos este că cei din a doua categorie sunt primii care apucă acea şansă. Este extraordinar să vezi 100 de voluntari lucrând împreună, asumându-şi responsabilităţi, dezvoltându-se, învăţând, câştigând stimă de sine, sprijinindu-se unii pe alţii şi crescând frumos!” a continuat interlocutoarea mea.

Într-un anume moment al conversaţiei noastre mi se uită drept în ochi şi spune: „A, şi mai sunt şi patriotă”. Dau să zâmbesc anticipând vreo glumă, dar în loc primesc o confesiune absolută, importantă, despre un sentiment pe cale de dispariţie; dragostea de ţară şi de neam. Cu fiecare frază rostită se încălzeşte aerul din jurul Cameliei care-mi spune despre povestirile mamei şi mătuşii sale, transmise de la mama lor, despre bunica ei cu doar 4 clase care recita poezii patriotice crezând şi trăind fiecare vers şi care transmitea fiicelor, iar prin ele nepoţilor, iubirea de ţară, mândria de a fi român, născute din zbaterile războiului şi nedreptăţilor sociale.

 „Am cunoscut voluntari ai căror părinţi sau bunici au trăit zilele revoluţiei din ’89, dar care habar nu aveau ce s-a întâmplat atunci, pentru că nu li s-a povestit nimic. Adulţii ăştia nu înţeleg că, uitând să transmită istoria, nu le construiesc copiilor lor rădăcini în ţară.

Astăzi este normal să pleci în lumea largă, dar se demonstrează şi psihologic că dacă nu ai la ce te raporta, la apartenenţă, la o vatră, niciodată nu vei fi un om echilibrat. Prin orice treci în viaţă, indiferent unde trăieşti, dacă eşti fericit sau nu, întotdeauna te întorci în punctul tău de echilibru. Şi care este punctul tău de referinţă, de echilibru dacă nu părinţii, bunicii, locul unde te-ai născut, istoria ta ca neam şi ţară? Am ajuns să ne batem joc de istorie. Mai groaznic decât asta nu cred că există.

Le vorbesc despre asta voluntarilor mei şi ei mă întreabă ce e patriotismul şi eu le spun că şi ceea ce fac ei, ajutându-i pe alţii, e o latură a patriotismului. Înseamnă că-ţi pasă de oamenii tăi, că îi iubeşti. Bineînţeles, nu am pretenţia că înţeleg toţi şi doare când ştii că cei care vin în urma noastră nu vor înţelege niciodată ce înseamnă iubirea de glie, mândria de a aparţine unui popor” încheie Camelia Iordache cu lacrimi în ochi.

Salvaţi Copiii, prima organizaţie care a impus în lege pedeapsa pentru abuzul asupra copilului

Încet, încet, voluntarii din grupul iniţial de la Suceava s-au retras şi şi-au văzut de viaţa lor. Dar Cami a rămas. Locul „ctitorilor” fost luat de alţi voluntari cu care Salvaţi Copiii Suceava şi-au dus proiectele şi programele pe sănătate, educaţie, protecţie, tot mai departe, în comunităţi, lucrând cu copiii, dar neapărat şi cu adulţii.

„Am reuşit să aduc lângă mine oameni dedicaţi, voluntari care au stat atât cât a fost nevoie. Am învăţat că omul intră în viaţa ta când ai nevoie de el şi el are nevoie de tine, şi iese când nu mai avem nevoie unul de celălalt. În Salvaţi Copiii, oamenii au venit cu drag, au dat cât şi ce au putut, au luat ce au avut nevoie şi au plecat mai departe. Puţini s-au întors. Cu cei care nu s-au mai întors suntem prieteni pe Facebook, mă întâlnesc pe stradă, ne îmbrăţişăm, împărtăşim noutăţi, pentru că ne-au legat pe viaţă realizările şi greutăţile. Ştii, odată n-aveam cu ce plăti chiria la sediu, iar voluntarii au fost cu colinda ca să facă rost de bani….

Această relaţie nu rămâne aşa doar cu voluntarii, ci şi cu beneficiarii, oameni care şi după 10 ani încă spun «mulţumesc»”, povesteşte Camelia Iordache.

Este mândră că Salvaţi Copiii Suceava este formată, în marea majoritate, din tineri, pentru că asta le permite desfăşurarea multor proiecte în mai toate localităţile judeţului. Este mândră şi că, de peste 20 de ani, Salvaţi Copiii România este o organizaţie total pe picioarele ei, fără sprijin din partea „părinţilor” din Suedia şi una dintre cele mai puternice organizaţii din Alianţa Salvaţi Copiii Internaţional, alături de Suedia, Marea Britanie, Statele Unite, primele state în care s-au înfiinţat organizaţii, acum 100 de ani.

„Ştii ce înseamnă acest loc? Înseamnă o muncă imensă, deoarece a fi organizaţie puternică înseamnă să ai fonduri, beneficiari, proiecte şi imagine în comunitate, iar astea nu le poţi avea decât dacă ai muncit pe brânci. Şi noi am făcut-o”.

Aflu că Salvaţi Copiii a fost prima organizaţie care a reuşit să impună în legislaţie, prin Legea 272/2004 privind protecţia şi drepturile copiilor, pedeapsa pentru abuzul asupra copilului şi organizaţia care a atras atenţia asupra modului de educare a copilului cu bătaia.

„Unii mai spun că e sănătoasă, dar nu mai este. Noi, generaţiile trecute, eram copii mult mai puternici, mai echilibraţi fizic şi mintal. Astăzi este altă generaţie, poate mai inteligentă, dar cu siguranţă mai sensibilă, mai fragilă din toate punctele de vedere.

Ce te usucă mai tare este că dacă părinţi fără şcoală, chiar după luni de consiliere, au înţeles că educaţia prin violenţă are efecte grave asupra copilului, aceeaşi înţelegere nu a pătruns încă peste tot, în instituţiile statului. Cum să nu te sufoci când auzi, şi încă de la un asistent social, după o reclamaţie în legătură cu un copil bătut: «Camelia, dar nu-l bate mult, îl bate normal»?! Ce înseamnă că îl bate normal?! Nu mai spun ca reclamaţia venise de la un vecin trezit de urletele copilului bătut.

Apoi te duci la poliţie cu o reclamaţie şi ţi se răspunde: «Hai, măi, chiar vii cu prostiile astea?!».

Să nu te înfurie că tocmai cel care ar trebui să sară primul atunci când legea este încălcată, care trebuie să protejeze, minimalizează gravitatea faptelor, ba le mai ia şi în derâdere?!

Copii abuzaţi fizic, emoţional, sexual sunt încă foarte mulţi, iar anul de pandemie a fost urât sub acest aspect. A crescut mult şi incidenţa actelor de violenţă în familie, dar noi ne-am aşteptat la şi mai rău” a spus preşedinta Salvaţi Copiii Suceava.

Fericirea nu ţi-o aduce curierul la uşă

La 50 de ani, Camelia Iordache a învăţat să înoate, iar la 52, acum 6 ani, s-a apucat serios de fotografie.

Şi-a dat seama că vede „ceva” prin obiectivul aparatului după ce a trimis la Bucureşti mai multe fotografii făcute de voluntari, care însoţeau anchetele sociale ale Salvaţi Copiii Suceava, după inundaţiile din 2010. Fotografia ei, lăudată, a fost atunci aleasă de „şefi” ca reprezentativă pentru campania organizaţiei de strângere de fonduri pentru victimele calamităţilor.

Ulterior s-a arătat mai interesată de ceea ce înseamnă cu adevărat tehnica fotografiei, a început să urmărească fotografi, şi-a cumpărat un aparat mai performant faţă de cel pe care îl avea deja. L-a descoperit apoi pe Toma Bonciu, artist fotograf, profesor de fotografie şi om de om din Piatra Neamţ, a căror cursuri şi workshopuri de specialitate sunt căutate de pasionaţi din toată ţara. A intrat în grupul lui şi a învăţat cu cartea în mână, apoi pe coclauri, cu degetul pe declanşator.

„N-am pornit în fotografie ca să fac performanţă (mint, pentru că în tot ce fac vreau să fac performanţă). Am vrut să-mi odihnesc mintea şi sufletul şi să-mi regăsesc echilibrul. Dar dacă m-am apucat, am vrut să fac lucrurile bine. Încet, am prins şi mai drag de toate, să folosesc cu adevărat aparatul, să am un concept.

Eu nu prea prelucrez fotografiile, nu manipulez, de aceea nu există diferenţe între ce văd prin obiectiv şi ce iese din aparat. Las fotografia cât mai aproape de ceea ce am văzut cu ochii şi cu inima. Zece oameni pot fotografia acelaşi lucru, dar nu vor transmite aceeaşi emoţie, pentru că fiecare vede altceva” mărturiseşte, partenera mea.

În ultimii 6 ani, Camelia Iordache a trecut, pe plan personal, prin cumpene grele, inclusiv pierderea ambilor părinţi şi a locului de muncă. A fost, spune ea, „adânc în groapa cea întunecată”. Fotografia i-a fost terapia întoarcerii la viaţă, la sănătatea sufletului şi a trupului. Iar fotografia ei emoţionează.

Sub genericul „România mioritică”, în iunie, anul trecut, Cami a primit laurii primei expoziţii organizate la Oradea de asociaţia internaţională „Euro Foto Art”, al cărei membru este. Lucrările ei au făcut parte şi din expoziţii colective organizate de artişti fotografi din zona Sucevei şi Rădăuţi.

„Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că eu, care leneveam sâmbăta şi duminica în pat până la 11-12 ca să mă «refac», mă voi trezi la ora două noaptea ca să pornesc la drum să prind un răsărit, aş fi spus că e nebun. Aveam dureri lombare puternice de la munca pe scaun şi uneori abia păşeam. Acum nu mă mai doare nimic. Ba mă mai trezesc şi contorsionată, cu aparatul la ochi, pe undeva, încercând să prin ceva.

Ascultă-mă, când ajungi acolo, în prejma răsăritului este extraordinar! Vezi cum soarele începe să iasă şi auzi cum pocneşte roua pe frunze, poc, poc, poc… Apoi vezi cum încep să se mişte încet toate, păsările se aud timid apoi tot mai multe… E magic, iar tu îţi iei atâta energie din asta!

Să vorbim de fericire e prea filosofic. Dar când există este doar starea de bine pe care fiecare dintre noi ne-o inducem. Nu ne-o dă nimeni, nu vine curierul cu ea la uşă. Vine doar din noi. O poate aduce acel «poc» de rouă la răsărit sau cafeaua de dimineaţă pe care o bei în linişte, ascultând muzica ce-ţi place” încheie Camelia şi atunci înţeleg definitiv de ce femeia aceasta a trăit jumătate de viaţa făcând bine celor din jur.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: