Prietenul Valentin

„…tinereţea a plecat peste hotare
bătrâneţea se retrage în cimitire.” (Ion Miloş)

Sună telefonul. Îl iau în mână. Pe ecran îmi apare Valentin. Aud vocea feminină a doamnei Sofia: „Valentin nu mai e…”. Îmi piere graiul şi mă cutremur. Sună din nou, în disperare. Văd cu greu: număr necunoscut. Ezit să-l deschid. Şi totuşi… Alo!… „Sunt Constantin Tîrziu…” Îl ştiu, e profesor de istorie şi publică din când în când în „Crai nou”. Îmi spune imediat: „Vă dau o veste rea”. Îmi vine să arunc telefonul. În ultima vreme tot asemenea veşti am primit. „A murit prietenul Valentin Zaharescu”, mă izbesc, din nou, nemilos, cuvintele. Încă nu s-a stins dangătul lugubru al clopotelor de la Arbore pentru profesorul Gheorghe Dolinski şi, iată, prind a bate altele din Horodniceni, vestind plecarea dintre noi a unui alt profesor de elită, fiu al satului, revenit, după studii, să ardă întru luminarea copiilor, împreună cu jumătatea sa, doamna Sofia.

 Profesor cu excepţionale calităţi de pedagog şi psiholog, a instruit şi a educat multe generaţii de elevi, cu o pasiune şi o hărnicie care au mers până la sacrificiu, căci el a fost un adevărat om al şcolii, punând, înainte de orice, munca de la catedră. A citit enorm, spre beneficiul şcolarilor şi al colegilor. Şi-apoi, Valentin a trecut prin viaţă iubind, cu o generozitate mai rar întâlnită. A iubit copiii, a iubit colegii, a iubit sătenii, şi-a iubit familia, oaza lui de linişte, unde se încărca energetic pentru truda de a doua zi. Da, a fost truditor atât la catedră, cât şi ca director. Greu s-a împăcat cu sarcinile, uneori aberante, venite din partea organelor de până la evenimentele dramatice decembriste. Având o viziune clară asupra necesităţilor şcolii, suferea şi după ieşirea la pensie din pricina „deşcolarizării României”. Şi nu-i era singura suferinţă. El, care a slujit o viaţă acurateţea limbii române, nu s-a putut împăca o clipă văzând cum „stăpâna noastră” (M. Eminescu), făurită şi daurită de întregi generaţii, e scâlciată nemilos de o submediocritate deşcolarizată şi cocoţată în poziţii îndrumătoare.

 Valentin Zaharescu a avut cultul prieteniei. Ne întâlneam la cercurile pedagogice, cu o imensă bucurie de fiecare dată. Loial şi corect, de o evidentă verticalitate, în acelaşi timp, vocea lui avea autoritate între colegi, chiar dacă mâhnea pe moment, căci pentru el adevărul avea prioritate, tămâierea fiindu-i străină. Pe lângă toate acestea, a fost un om de o rară modestie şi discreţie. Şi, iată, la fel se retrage dintre noi sub o cruce în care a crezut toată viaţa.

 Prietene Valentin, Dumnezeul nostru (ştiu că te rugai mereu în liniştea casei tale) să-ţi aşeze sufletul în verdeaţa cea nesfârşită a Raiului, iar familiei să-i dea mângâierea trebuitoare!

Cu nădejdea reîntâlnirii întru Hristos Domnul,

Ioan de la Rîşca

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Iacob Ionela says:

    De precizat că personajul articolului nu este acelasi cu M. Cantacuzino, născută la Horodniceni. Aceasta era decedata în 1900 și nu a fost soția lui Enescu. Două femei celebre cu același nume, care au trăit însă în perioade diferite.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: