Printre rânduri de poveste...

A fost odată un Făt-Frumos şi se numea Ştefan

A trecut vremea colindelor, dar nu şi a poveştilor, care în orice anotimp al anului şi al omului sunt binevenite. Ce tristă şi lipsită de culoare ne-ar fi viaţa fără poveşti, chiar şi în timpurile noastre, când nici cei mici nu mai cred cu adevărat în ele! Dar tuturor, copii sau oameni în plină maturitate, ne este drag să le ascultăm sau să le povestim, prin ele văzându-ne aievea bunicii clipocind în serile geroase la gura sobei. Firul poveştilor, tors din caierul de aur al tezaurului popular, ne duce până în rărunchii pământului – la strămoşii care reapar, din întunericul adâncimilor, în urzeala covoarelor de iarbă, în tufe de măceş şi crengi de liliac ce veghează pacea eternă a cimitirelor.

E mult de-atunci, Harieta, de când eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate pe lumea asta… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele…”, îi scria Mihai Eminescu devotatei sale surori, peste ani, când moşia de la Ipoteşti a fost vândută. După moartea dulcii mame (august 1876), şirul durerilor a continuat pentru Poet. Constrâns de nevoi, tatăl său a fost nevoit să vândă moşia de la Ipoteşti, lucru de care toată viaţa s-a temut Eminescu. Se vede că îi erau foarte scumpe acele locuri unde a făcut primii paşi „pe cărarea spre izvor” şi a fost străfulgerat de fiorul primei iubiri.

Revenind la propria-mi copilărie, din lacrima primei şi unicei iubiri a bunicii mele Ioana păstrez şi eu o poveste de iubire. N-am în apartamentul de la oraş o icoană cu Sfântul Ştefan, ca să aprind candela la ea măcar o dată pe an, aşa cum spune tradiţia creştină că e bine s-o facem în ziua când este prăznuit acest sfânt, primul dintre mucenicii ucişi pentru mărturisirea lui Hristos. Dar mi-a rămas din casa părintească moştenire, şi o păstrez ca pe o adevărată icoană, o fotografie a bunicului meu Ştefan. Spre deosebire de alte poze vechi, relicve de familie, aceasta s-a păstrat excelent, datorită materialului de carton calitativ pe care e fixată imaginea. Mapa cu fotografii era ţinută departe de ochii mei, rareori mi se permitea să răscolesc prin ea – doar când mă îmbolnăveam sau minţeam că mă doare ceva ca să pot pune mâna pe ea. Înşiram fotografiile în jurul meu, întrebând pentru a suta oară cine-i cutare sau cutare, deşi aproape din toate mă priveau chipuri cunoscute. Numai bunicul Ştefan mi se părea din altă lume, foarte îndepărtată, străină ochilor mei de copil neumblat mai departe de curtea casei.

Nu l-am văzut aievea niciodată, nu-mi imaginam cum tânărul zâmbitor din fotografie, cu o licărire ştrengărească în privire, putea să-mi fie moş, cu barba albă şi spinarea încovoiată, asemenea bătrânilor bunici ai copiilor din jurul meu. Ştiam, însă, că totul avea să fi fost altfel în familie, în casa noastră, dacă trăia Ştefan, dacă nu se stingea în numai câteva săptămâni, după o zi dogorâtoare la coasă, după câteva căni de apă rece sorbite pe nerăsuflate şi un somn voinicesc la pământ, pe iarba răcoroasă. „Bunicul” din fotografie era o enigmă nu doar pentru mine, copilul de atunci, ci vedeam cum şi tata îl priveşte de fiecare dată cu admiraţie, de parcă nu-i venea să creadă că tânărul marinar din „icoana” mamei sale este părintele care i-a dăruit viaţă. Nu avea nici doi ani când moartea i l-a răpit, ca să-l fi numit tată, să-l fi ţinut minte. Eu nici din partea mamei n-am avut cui spune „bunu”, ea crescând orfană de ambii părinţi, fără a-i rămâne măcar o poză amintire. Astfel, printre rânduri de poveste, am avut parte de un singur „bunic”, şi acela doar un tânăr zburdalnic, prins nu se ştie prin ce minune într-o fotografie. Mi se părea extraordinar mai ales pentru cartea ce-o ţinea în mâna dreaptă. Posibil să fie o Biblie. În orice caz, intuiesc că nu e doar un simplu decor, ci şi expresia dragostei de carte. În acele timpuri, când pentru un om simplu a se fotografia însemna un eveniment de excepţie, străbunii noştri ţineau să se pozeze cu lucruri foarte dragi sufletului. Până mai ieri n-am ştiut precis anii naşterii şi morţii bunicului Ştefan. Presupuneam, după nişte calcule aproximative, că trebuia să se fi născut până la 1900, dacă în primul război mondial se afla la cătănie, în armata austriacă. Presupunerile mele au fost de curând confirmate de istoricul Vasile Gostiuc din Mahala, obsedat de căutarea rădăcinilor neamului său. Tot răscolind prin arhive, el a descoperit că suntem neamuri, având o ramură comună de la care porneşte familia Toacă. Datorită pasiunii sale de a săpa adânc în istoria unor familii înrudite, am aflat că „Ştefan Toacă din Selişte, cu domiciliu la Boian, s-a născut la 05.04.1897 şi a decedat la 22.06. 1931. Îmi par verosimile aceste date, ştiind că revoluţia bolşevică din 1917 l-a găsit pe o corabie cu marinari răzvrătiţi, care, rătăcind pe ape, au căzut prizonieri în Italia. Printre rânduri de poveste se înscrie amintirea rămasă de la bunica Ioana că a vândut partea ei de pământ, ce i se cuvenea ca zestre de la părinţi, a plătit avocaţi şi şi-a adus logodnicul acasă. Românul Ştefan Toacă provenea din Gogolina plină de ruteni, localitate din Ducatul Bucovinei, de la graniţă cu Basarabia ocupată de imperiul rus. Bunica l-a cunoscut datorită fratelui mai mare, Vasile Buşilă, camarad de oaste cu viitorul ei soţ. Slobozit la vatră, într-un mic concediu, Ştefan a căutat la Lehuceni familia prietenului să transmită o scrisoare de la el, şi de la prima vizită acolo inima i-a rămas. Când s-au reîntâlnit în unitatea militară, unde-şi făceau serviciu, cică Ştefan i-ar fi spus: „Mi-ai fost, Vasile, ca un frate, iar de-acum o să-mi fii şi cumnat”. Numai că prea scurtă a fost fericirea tinerilor soţi. Bunica a rămas văduvă în floarea vârstei, cu doi băieţi mici şi un început de casă nouă, cu pereţii ridicaţi pe jumătate, fără acoperiş. S-a recăsătorit peste un timp, neavând parte nici de-al doilea bărbat, mort în chinul foamei în lagărul stalinist de la Onega. S-a împăcat cu pierderea lui Mihai, cel de-al doilea bărbat, dar nu şi cu dispariţia fără de urmă a fiului mai mare, Ion. L-a aşteptat până la sfârşitul vieţii pe Ioniţă, învinuit de înaltă trădare faţă de statul sovietic, care, de fapt, nu era decât un vis neîmplinit de a trece graniţa în România. Credea că a fost dus undeva în Siberia şi, numaidecât, se va întoarce, asemenea multor români reveniţi la baştină după ispăşirea condamnării la închisoare sau termenului deportării. Mult mai târziu, când nu era în viaţă nimeni din cei care l-au iubit şi l-au aşteptat, am aflat despre sfârşitul tragic al unchiului meu, găsindu-l în listele „duşmanilor statului sovietic”, împuşcaţi în ziua de 28 iunie 1941 în închisoarea nr.1 din Cernăuţi, cu puţin înainte de eliberarea oraşului de către armata română. A fost şi el un martir, ca sfântul Ştefan, al cărui nume l-a purtat bărbatul din fotografie, rămas să dăinuiască în ochii urmaşilor tânăr şi frumos, fără urmele suferinţelor predestinate fiilor săi.

Aşa cum toate poveştile se sfârşesc cu bine, la un final fericit am ajuns şi cu istoria de poveste a bunicului meu, datorită tehnologiilor moderne de astăzi. După postarea fotografiei sale pe Facebook, am primit un mesaj de la un român (Alex Botuşan), plecat de vreo şapte-opt ani în Canada. În România a profesat ziaristica. Îmi scrie că l-a impresionat povestea bunicului Ştefan şi, „cu mijloacele sale modeste”, a încercat să adauge un pic de viaţă imaginii sale: „… culorile corespund uniformei austriece din perioada primului război mondial… Am doar o oarecare îndoială în ceea ce priveşte culoarea galoanelor… Fotografia este făcută cel mai probabil chiar pe puntea unei nave, judecând după nituri”. Alex mi-a îmbunătăţit imaginea într-un format bun pentru a fi imprimată pe hârtie. Din succintul schimb de cuvinte pe messenger, am avut surpriza să descoperim că avem strămoşi cu acelaşi nume de familie Buşilă, un străbunic de-al său fiind din comuna Şirăuţi, fostul judeţ Hotin, iar o bunică (Bugaianu), născută la Cernăuţi, a reuşit să prindă ultimul vagon în învălmăşeala refugiului cu părinţii în România. Ce rău îmi pare că doar în vis îl văd pe tata, ascultând din lumea umbrelor acest sfârşit de poveste…

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: