Cartea cărţii Poetului Limbii Noastre Române

Pe literatul Vasile Malaneţchi l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani în raiul său, Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău. Atunci director al acestuia, nu avea totuşi un birou în sensul unui spaţiu, ci doar piesa de mobilier putând să poarte acest nume, o insuliţă într-un ocean de cărţi. Acolo m-a invitat ospitalier, descoperindu-mă uşor descumpănită, cu propriile cărţi în geamantanul cu care venisem pentru o manifestare organizată de Uniunea Scriitorilor din Moldova, în Sala cu cămin, încă pustie la ora aceea. Era greu de crezut că ar mai fi putut să respire o persoană acolo, dar mi-am umplut imediat plămânii cu cel mai curat, mai înviorător şi întineritor oxigen: acela al cărţilor bătrâne şi de calitate. La despărţire mi-a oferit un dar scump. Am înţeles asta după privirea cu care l-a însoţit trecând în mâinile mele. Aşa te uiţi când copilul de care ai avut toată grija a crescut şi pleacă în lume. Apoi a zâmbit: pe de o parte apreciase că îl meritam, pe de alta prototipul rămânea în inima sa. Atunci am mai aflat ceva despre ceremonialul încredinţării unei cărţi, poate chiar cartea vieţii tale, cititorului în care crezi. Mai târziu, după ce am citit-o, am studiat-o, mi-a părut rău. Prinsă în turbionul acelei zile, al cărei punct central l-a constituit întâlnirea cu personalităţile din Enciclopedia Bucovinei, ediţia Emil Satco&Alis Niculică, nu mi-am găsit o oră pentru cercetarea darului primit de la Vasile Malaneţchi. Dacă aş fi făcut-o, poate nu aş fi plecat din Chişinău fără să văd – dacă va fi fiind accesibil vizionării – carnetul de front, carnetul de la Mărăşeşti al lui Alexei Mateevici. Mă mângâi şi acum închipuindu-mi că nu: „scrise cu creion chimic, odată cu trecerea anilor (…) şirurile de litere şi-au pierdut în multe locuri intensitatea culorii cu care au fost aşternute pe hârtie. Astfel că, într-un viitor previzibil, ar putea ajunge ilizibile”; că preţiosul carnet stă ocrotit de colţii timpului într-un seif inexpugnabil sau ca o albină imemorială în mierea pietrificată a unei roci de chihlimbar.

Dar el se află ca o valoroasă serigrafie, cu originalul imprimat nu cu mătase, ci doar cu profesionalismul tipografilor de la Bons Office SRL din Chişinău pe hârtie cretată mată 115 gr/m3, într-o carte 132×196 mm (carnetul propriu-zis are 110×170 mm), editată în 500 de exemplare. Nu sunt încântătoare aceste precizări, absente de regulă azi, dar atât de fireşti pe o carte care se respectă, la un autor care se respectă? Cartea este „Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărăşeşti al poetului Alexei Mateevici” de Vasile Malaneţchi, apărută în anul 2017 la Editura Atelier Chişinău, sub auspiciile Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” Chişinău – Reuniunea pentru Promovarea Artelor, Culturii şi Patrimoniului. Cu menţiunea „Centenar Alexei Mateevici. 1888-1917”. Pe coperte, cartea desfăşoară tapiseria lui Andrei Negură, „Limba noastră”, realizată în anii 1986-1987, iar pe extensiile lor – busturile lui Alexei Mateevici, primul de Dumitru Rusu-Skorţov, din 1990, înălţat pe Aleea Clasicilor, al doilea, de Alexandru Plămădeală, din 1934, existent în Cimitirul Central din Chişinău.

Prefaţa autorului explică raţiunea valorizării în această carte a carnetului: purtat cu sine de preotul militar Alexei Mateevici pe frontul din Moldova, cu puţin timp înaintea morţii sale la numai 29 de ani, pe paginile sale au fost scrise „irepetabila poezie «Limba noastră»” şi alte opt creaţii originale, alcătuind împreună un ciclu ce „ilustrează perfect cea de-a doua perioadă a creaţiei poetului şi marchează, pe de o parte, intrarea lui în faza deplinei maturităţi literar-artistice, iar, pe de altă parte, îi defineşte profilul de cântăreţ mesianic, interpret al aspiraţiilor de secole spre o viaţă mai bună ale mulţimilor năpăstuite”. În continuare, este prezentat un tabel cronologic, datele importante ale vieţii lui Alexei Mateevici, care „descindea dintr-o veche familie de preoţi cu preocupări cărturăreşti”, ultima fiind cea a necrologului, însoţit de poezia sa „Eu cânt”, din ziarul „Cuvânt moldovenesc”, numărul 72 (272) din 20 august 1917. La aproape un an de viaţă a planetei sub pericolul pandemiei, tulbură moartea poetului pe 13 august 1917 şi înmormântarea sa „în grabă”, chiar a doua zi, întrucât tifosul abdominal, care l-a atacat pe front şi l-a ucis, era considerat contagios.

Sub titlul „Mărturii despre carnetul de la Mărăşeşti al poetului Alexei Mateevici”, cu detalieri previzibile asupra sorţii acestuia, cartea povesteşte  practic posteritatea poetului şi a operei sale, stăruind asupra destinului manuscriselor şi a contribuţiilor semnate de cea care i-a fost soţie, Teodosia Mateevici, de acad. Ştefan Ciobanu, prof. Petre V. Haneş, pr. Vasile Ţepordei, prof. Leon T. Boga, George Dorul Dumitrescu, de fratele Victor Mateevici, „arhivarul familiei”, Florin Costinescu (poetul şi publicistul originar din Slobozia – Ialomiţa), prof. Nicolae P. Nitreanu, prof. Grigore Filip-Lupu, Vladimir Chiriac ş.a., între care Ion Nuţă, cel în care, consideră Vasile Malaneţchi,  „opera lui Alexei Mateevici şi-a găsit, în sfârşit omul – cărturarul atent care s-a consacrat cu devoţiune şi multă pricepere cercetării problemei”,  iar „Limba noastră”, o memorabilă apreciere: „Al. Mateevici s-a impus în literatura română printr-o creaţie de excepţie, poezia «Limba noastră», versuri care ani în şir s-au rostit şi se mai rostesc încă pretutindeni, s-au cântat de generaţii întregi în vremi de tristeţi şi bucurii. Este poezia care, umbrind aproape total celelalte creaţii ale poetului, a reuşit să-l plaseze pe creatorul ei printre personalităţile cu legitime drepturi la nemurire”.

 Această primă treime a cărţii se încheie cu un grupaj de „Note şi referinţe bibliografice”, din care, subiectiv, ţin să remarc interesul Tipo Moldova din Iaşi concretizat în diverse ediţii ale creaţiei  lui Alexei Mateevici, ediţia critică Ion Nuţă, cu un studiu de acad. Nicolae Dabija, apărută în anul 2013 la „Vicovia” Bacău, sponsorizată de Eugen Statnic din München, Germania, şi ediţia  (după cea de la „Vicovia”), coordonată şi cu imagini de prietenul nostru, Vasile Şoimaru, „Serebia”, Chişinău, 2017.

Acompaniată  de precizările lui Vasile Malaneschi, partea a doua a cărţii, cea mai substanţială ca număr de pagini şi, fireşte, cea mai importantă raportată la titlu, este dedicată exclusiv reproducerii carnetului: întâi paginile sale scrise facsimilate, „52 de foi (104 pagini), îngălbenite de timp”, începând cu primele două consacrate poemului „Limba noastră” (cu menţiunea „La deschiderea cursurilor de învăţători moldoveni în Chişinău – 18/Vl -1917, iar la sfârşit cu precizarea „17 iunie 1917 /Chişinău /Tiparit în N 49 (249) al „Cuvântului Moldovenesc) – 22 iunie, anul 1917”), precedate pe forzaţul verzui (avers şi revers) de poezia „Cântec de leagăn”, de schiţarea unei coperte de carte („Al. Mateevici /Versuri /1917. /Iunie / Mărăşeşti / (Moldova”) şi de „Sumarul” acesteia. Urmează, în transcriere obişnuită, conţinutul său, nouă poezii originale şi trei traduceri din lirica rusă: „Limba noastră”, „Zîna. Poezie valahă. M. Gorki”, „Zădarnic artiste. A. K. Tolstoi”, „Poetului, (Sonet) A. S. Puşkin”, „Văd prăbuşirea”, „Cântec de leagăn”, „Atâtea chipuri”, „Pietre vechi”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora”, „La Noul-Neamţ” şi „Deasupra Târgului Bârlad”. Totul emoţionează la acest carnet, care poartă nu doar „amprentele vii ale persoanelor care l-au ţinut în mână…”, probabil parte putând fi vizualizate cu metodele ştiinţifice de azi, ci, mai ales, invizibilul cel mai profund, sunetul mut al bătăilor inimii tânărului, cu viaţa ritmată de toată grozăvia ideii de front – indiferent de gradul antrenării combatanţilor în confruntări, în lupte mortale -, de suspinele răniţilor, de spovedaniile celor aflaţi la poarta lumii de dincolo împreună cu rugăciunea, blândeţea preotului şi nu în ultimul rând de sufletul său de român, de urmaş şi părinte adunat într-un creion chimic şi revărsat pe paginile dictando. Ce să mai spunem de caracterele latine, trasate pe hârtie cu o siguranţă de gravor, mai ales când pe coperte, în tapiseria lui Andrei Negură, prima strofă a multiubitului poem  ţesută în chirilice sugerează o întreagă, dramatică istorie a românilor de peste Prut!

Ultima parte, şi aceasta de ireproşabilă calitate tipografică, reprezintă un „Album cu fotografii şi documente din arhiva familiei Mateevici”, asupra cărora privirea rămâne îndelung. Figuri venerabile de preoţi, străbunic, bunic, tată, chipuri de femei frumoase, mama, fiica, pagini de scrisori adresate de poet familiei, o filă din jurnalul soţiei descriindu-i decesul şi înmormântarea („Ieri Aleoşa a murit iar astăzi l-am înmormântat şi noi am devenit orfani pentru toată viaţa. Eu, aproape nimic nu înţeleg, nu-mi dau seama de situaţia nenorocită, dar ce-o să fac mai departe?”), capela spitalului orăşenesc din Chişinău „în care la 14 august s-a oficiat serviciul divin”, azi biserica Sf. Ierarh Nicolae, pe care o păstrez în amintire însorită de bucuria unui alai de nuntă, portretul preotului Vasile Ţepordei, „autorul primului studiu monografic (1937)  consacrat vieţii, activităţii şi operei lui Al. Mateevici”. Dar mai mult decât toate, cea care impresionează, care m-a impresionat, este fotografia lui Alexei Mateevici, primul în picioare, cu alţi şapte preoţi militari alături, pe frontul românesc, în iunie-iulie 1917, lunile carnetului de poezii, al „Limbii noastre”. Poartă o lungă manta militară de stofă groasă, cu rever, şi pălărie cu borul lat, iar barba, mustaţa şi umbrele îi accentuează lumina obrazului slăbit şi îi întunecă ochii. Oare în ce buzunar interior purta, încălzit de inimă, şiragul de piatră rară al ultimelor sale creaţii poetice? Diamantul „Limbii noastre”?

Pe 15 ianuarie 2021, de Ziua naşterii lui Eminescu şi a Culturii Naţionale, Televiziunea Română, cu TVR1, TVR 3 şi TVR Iaşi, a transmis de-a lungul a peste două ore un triplex realizat cu implicarea esenţială a Muzeului Naţional al Bucovinei, Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia şi Muzeului Naţional de Istorie din Chişinău, evocarea a trei personalităţi culturale de primă mărime ale României Mari: Ciprian Porumbescu, Lucian Blaga şi Alexei Mateevici. M-am bucurat să-l reîntâlnesc pe istoricul literar şi muzeograful Vasile Malaneţchi,  chiar şi aşa, în jurul zidului de sticlă al întâlnirilor de acum, vioară întâi a prezentării lui Alexei Mateevici. Competenţa şi respectul intens degajate de cartea sa erau potenţate la întâlnirea cu românii de dincolo şi dincoace de Prut de un patos plin de nobleţe şi de puternică trăire. Au trecut câţiva ani de la apariţia cărţii, precedată de cu mult mai mulţi de apropiere, de studiu, de preţuire a lui Alexei Mateevici. Ca vârstă, şi ca intensitate a afecţiunii, Poetul Limbii Noastre Române ar putea de-acum să-i fie fiu. Numai că s-a întâmplat cum uneori se întâmplă în cercetarea literară autentică motivată, susţinută de o sinceră admiraţie: vorbind despre Alexei Mateevici, Vasile Malaneţchi întinerea sub ochii noştri iubitori de carte.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: