Ningea cu petale albe

Sunt o fire optimistă. De aceea nu-mi fac planuri de viitor. Îmi raportez existenţa doar la realităţile cu care vin în contact direct/indirect, nu la visele/efemeride, la care nu am renunţat… încă. În acest mirific univers mă simt ocrotit de Dumnezeu, care nu m-a părăsit niciodată şi în faţa căruia sunt un nevrednic. Aceasta fiind situaţia, am sărit peste pragul anilor 2020-2021 fără niciun… elan; mi-am adus aminte doar de Moş Ion Creangă: “Cele bune să se-adune,/Cele rele să se spele”. Numai că…

Numai că, chiar în prima decadă a noului an 2021, bucuriilor pe care mi le oferă familia, de la întemeierea ei şi până în ceasul de acum, când cuprinde patru generaţii, bunul Dumnezeu mi-a mai dăruit două, sub forma unor cărţi. Una, de la buna şi statornica prietenă Vavila Popovici, născută în Noua Suliţă, din partea înstrăinată a Bucovinei, şi trăitoare în America; alta, de la – sper – o prietenă în devenire, Doina Cernica, care trăieşte în Suceava. Cum despre volumul de versuri (bilingv) “Simfonia toamnei” am scris deja, încerc să-mi mărturisesc impresiile despre proza celeilalte bucovinence – „prozatoare, traducătoare, ziaristă, Doina Cernica, născută în Vama, formată în Câmpulung Moldovenesc, absolventă a învăţământului universitar şi postuniversitar la Bucureşti, trăieşte şi scrie la Suceava, în Bucovina României. Proza sa de călătorie a fost distinsă cu Premii ale Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău. «Neaua ninge la Betleem» este cea de a cincea sa carte de poveşti de călătorie, urmând volumelor «Rodos, ultima vară» (2011), «Cititoarea, călătoarea» (2014), «Priveşte şi încearcă să vezi» (2019) şi «Hänsel de Gretel în Pădurea Luminoasă» (2020), toate apărute la Editura Muşatinii din Suceava”.

Doina Cernica îşi începe călătoria prin Israel cu un capitol căruia i-a dat un titlu aparent obişnuit, în fond semnificativ: “Copilul minunii”. Chiar şi începe cu o constatare cu bătaie lungă: “În avionul Bucureşti – Tel Aviv, locul meu era lângă o tânără cu o sarcină înaintată (…). După un somn scurt la Hotelul Galileea, am simţit nevoia ca până la micul dejun şi la intrarea în programul călătoriei să colind străzile copilăriei Mântuitorului”. În chip firesc, ce deschide şi fereastra amintirilor, „…grija cu care Mama împletea pentru pască literele INRI…”. Care amintiri se armonizează cu imaginile vii ale “Capitalei Nordului”, cel mai “frumos oraş din Galileea de Jos”.

Cu toate că nu am avut şansa să citesc decât ultimele două volume din acest ciclu al călătoriilor realizat de Doina Cernica, îmi asum cutezanţa de a formula unele constatări ce nu vor aduce atingeri adevărului. Poate chiar îl vor întări, deşi mă voi limita numai la exemple conţinute în “Neaua ninge la Betleem” – un titlu metaforic, fie şi pentru faptul că fulgii acelei ninsori sunt alcătuiţi din petalele florilor, asemuite cu fluturii sau cu păsările/ cruci aflate în zboruri cu aripi necăzătoare.

Cele 16 capitole ale volumului nu sunt simple reportaje de călătorie. Ele pot fi socotite şi ca adevărate schiţe cu parfum istoric. Ori ca nişte sfaturi/rugăciuni întru sănătatea minţii şi a sufletului aflate în primejdia păcatelor în vremurile pe care le trăim. Dar eu le mai văd/citesc şi ca pe nişte poeme în proză, o proză în care fiorul poetic vibrează la cote înalt emotive, iar gândul pătrunde şi dincolo de cele expuse în mod direct privirilor omului.

Orice etapă a acestui pelerinaj profund spiritual stârneşte în memoria autoarei nu doar informaţii istorice, acumulate în timp în şcoală şi în afara şcolii, ea fiind şi o pasionată cititoare: “Numit de credincioşii arabi Kniset el Rum, Biserica Bizantină, lăcaşul îşi are începutul în perioada Imperiului Bizantin (…). Cel de acum se datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi aparţine Patriarhiei Ierusalimului, dar emoţia care mă aştepta în memorie se deschide în această clipă ca un nufăr pe oglinda lacului: biserica a fost pictată de trei artişti iconari suceveni, fraţii Mihail, Gavril şi Nicolae Moroşan, în anii 1977 şi 1978 pe cheltuiala Patriarhului Iustinian Marina (…) fiind finalizată în timpul Patriarhului Iustinian Moisescu. De aceea şi existenţa pe zidurile sale a icoanelor Sfintei Parascheva de la Iaşi şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava”. Doina Cernica completează informaţiile şi cu ceea ce scrisese ziarista Daniela Micuţariu la moartea lui Gavril, cel care “rămâne în pisaniile bisericilor din Liban, Siria, Cipru, Iordania, Grecia, Anglia, Germania, Canada, America ori România…”. De asemenea, îşi aduce aminte că în anul 1990 a publicat în ziarul sucevean “Crai nou” un reportaj în care a povestit cum l-a cunoscut “pe unul din cei trei fraţi, Nicolae, devenit preot şi preot paroh” în Vama ei natală.

Este bogată în nume de monahi români această carte, care se citeşte cu interes şi cu plăcere. Indiferent de vârstă, aceştia s-au dăruit cu întreaga fiinţă slujirii credinţei străbune. Nu locul conta, ci dăruirea întru săvârşirea faptelor. Arhimandritul Irinarh Roset şi ierodiaconul Nectarie Banul s-au învrednicit “să înceapă aici, pe Tabor, construcţia întâiului aşezământ românesc din Ţara Sfântă”. Nu mică mi-a fost bucuria să întâlnesc în paginile cărţii numele lui Timotei Aioanei, originar din Rădăşeni, “astăzi PS Timotei Prohoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, fost reprezentant al Patriarhiei la Aşezămintele Româneşti din Ţara Sfântă”. L-am cunoscut şi eu pe acest dăruit slujitor al Bisericii în apartamentul unui prieten deosebit, scriitorul şi pictorul Vasile Ilucă din Iaşi, de mai mulţi ani trecut la cele veşnice. Venise acolo cu rugămintea ca pictorul să realizeze portretele unor biserici, lucrări care s-au şi înfăptuit.

Ajungând “Departe, la Ierusalim”, Doina Cernica nu se miră “că medicul sucevean Rodica Dranca, din neamul lui Octavian Goga, este împreună cu noi, aici pentru a şasea oară – merge, cred previzibil, spre Aşezământul Românesc din Ierihon. Al treilea din Aşezămintele Româneşti de la Locurile Sfinte, la care, în răstimpuri diferite, au ajuns, prin înaltă ascultare, şi Î.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, şi Î.P. Timotei Prahoveanul (…) cu un doctorat în Teologie şi o carte dedicată acestora…”. “Astă vară o întâlnisem pe Cela Neamţu printre păuni aievea (…) în Vama mea natală, acum o regăseam în Ierihon, lângă Născătoarea de Dumnezeu şi Tricolor, îmbogăţind cu splendoarea artei sale (…) şi noul aşezământ românesc din nordul Ţării Sfinte”. Marea Moartă – Marea cea Sărată – îi aduce aminte de Salina din Cacica “cu Maica Domnului dăltuită de un tânăr talentat din Pleşa”, cu chipurile lui Adam, al Evei, al lui Daniil Sihastrul. Dar şi cu Muzeul mineritului şi cu Sala de Dans şi cu Galeria Piticilor.

“Neaua ninge la Betleem”. “Lumina ninge din toate părţile (…) iar peste noi, peste paradis, peste biserică, peste Betleem cad fulgi albi, diafani, ca şi cum cerul ar fi o necuprinsă livadă de meri în floare care îşi scutură petalele, tot mai multe în livada celestă pe măsură ce ne ating obrazul şi ne acoperă inima cu zăpada lor caldă”.

Iar mie îmi este dor de iernile copilăriei, cu zăpezi cât gardurile şi cu ţurţuri la nas…

VASILE FILIP

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: