Documentar: Oraşul Siret în Exilliteratur

Itzhak Artzi

Cel de-al cincilea reprezentant al curentului literar Exilliteratur este considerat Itzhak Artzi (1920 – 2003). Pe numele său real Herzeg G. Isak, el s-a născut la Siret într-o familie cu stare şi a primit o educaţie destul de bună. În familie a învăţat limbile germană şi idiş, la cheyder ebraica, iar la şcoală limba română. Prima ediţie a Enciclopediei Bucovinei nu aminteşte de el, iar a doua ediţie, în volumul I, la pagina 115 îi dedică 22 de rânduri. În articolul „Centenarişti bucovineni” (I), apărut în „Crai nou”, Anul XXXI, nr. 8208, din 25 februarie 2020, p.10, profesorul Ion Filipciuc îi rezervă 27 de rânduri, cu ocazia împlinirii a unui secol de la naştere.

Într-o biografie de pe Wikipedia, găsim scris: „Eliminat din liceu ca urmare a legilor de segregaţie rasială din România, şi-a continuat studiile începând din anul 1940 la Colegiul Evreiesc din Bucureşti”. Consultând Anuarul VI al Gimnaziului de Băieţi „Laţcu Vodă” Siret, pe anii şcolari 1934/35 şi 1935/ 36, p.77, clasa a V-a, diriginte prof. Grigorovici Iordache, la poziţia 11 scrie: Herzeg G. Isak, promovat cu media 7,55. La pagina 24 din cartea „Biografia unui sionist”, găsim scris: „În 1935, în clasa a V-a de liceu, colegul meu Nicolae Tăutu a «ciripit» în cancelarie că evreii din clasă ar fi profanat drapelul României – dovadă că suntem comunişti. Explicaţia mea, că este vorba de o minciună grosolană, nu a fost luată în seamă. Mi s-a interzis să mă prezint la examene. Sensul hotărârii era pierderea anului. Ceilalţi colegi de clasă evrei au fost înlăturaţi din şcoală pentru diferite termene, până la o lună”.

În realitate, evenimentul povestit de autor nu a fost decât „legenda” pe care au confecţionat-o serviciile burghezo-moşiereşti celor doi gimnazişti din Siret. În anii următori, Artzi a terminat Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, iar cu câteva luni înainte de raptul sovietic din iunie 1940, prevenit de patronii săi, împreună cu familia, s-a mutat la Bucureşti. Scăpat de evacuare şi de deportare, a activat în mişcarea sionistă din Bucureşti, iar din anul 1946 a emigrat în Palestina. Aici s-a implicat în lupta pentru înfiinţarea statului Israel. A intrat în politică şi a ajuns deputat în Knesset şi viceprimar al capitalei Israelului.

În calitate de politician, a scris articole în cotidienele israiliene „Maariv”, „Haaretz”, „Haboker” şi „Tmurot”. Romanul „Biografia unui sionist”, singura carte a lui Itzhak Artzi, a fost scrisă la vârsta senectuţii şi la cererea aceleiaşi organizaţii care a comandat şi celelalte cărţi din colecţia Exilliteratur. Romanul a apărut în limba română în anul 1999 în Editura Hasefer din Bucureşti, fiind tradus de Smaia Avny, dar cu sprijinul Guvernului României, Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale.

După ce în prefaţa romanului, intitulată „O spovedanie”, autorul scrie că de la conaţionalul său Nahum Goldman a auzit o remarcă cinică: „Omul scrie memorii atunci când începe să-şi piardă memoria”, în primul capitol al cărţii, intitulat „Un mic rai european”, acesta descrie oraşul său natal în perioada interbelică: „Lumina zilei am văzut-o la Siret, într-o zi rece de noiembrie, la vreo doi ani după terminarea Primului Război Mondial. Siret era un «ştetl» evreiesc în adevăratul înţeles – social şi literar – al cuvântului. Era tipul de «ştetl» al micilor orăşele în care a înflorit şi s-a veştejit viaţa evreiască din răsăritul Europei. O stradă principală strâmtă, de-a lungul căreia se înălţau două rânduri de case familiale cu etaj înconjurate de grădini îngrijite, altele de terenuri părăginite… În aceste case locuiau, înghesuiţi, evreii orăşelului: negustori, meseriaşi şi funcţionari…”.

Viaţa cotidiană a siretenilor interbelici este descrisă de scriitor astfel: „Toată săptămâna, viaţa era tihnită: un orăşel ca toate celelalte orăşele în care nu se întâmpla mai nimic. Numai marţi toate se schimbau. Marţi era ziua «iarmarocului», a târgului săptămânal. Din toate aşezările din jur se revărsau ţărani, venind pe jos sau cu căruţele. În ziua aceea – marţi – prăvăliile erau arhipline şi, mai ales, cârciumile. Când se întuneca, se întorceau în satele lor şi orăşelul îşi relua liniştea de fiecare zi. Orăşelul îşi schimba din nou înfăţişarea în ziua de vineri. De dimineaţă se simţea ritmul încetinit, în cinstea Şabatului. Odată cu venirea Şabatului, cele şapte sinagogi (două sinagogi şi cinci case de rugăciune – n.n.) gemeau de credincioşi veniţi să se roage”.

Furat de amintiri, el ne dezvăluie că evreii sireteni nu aveau unitate confesională şi enumeră sectele iudaice din oraş şi lăcaşele lor de cult: „Sinagoga adepţilor rabinului din Vijniţa, unde ne rugam bunicul şi cu mine; Sinagoga adepţilor rabinului din Sadagura, apoi era: «Beit hamidraş», Sinagoga croitorilor, Sinagoga adepţilor rabinului din Nadvorna, a rabinului din Boian şi Sinagoga mare (Templul sefard – n.n.)…”.

Pentru el, în Siret existau doar două monumente istorice: „O biserică antică din secolul al XI-lea (capela domnească Sf. Treime, secolul al XIV-lea – n.n.), care a servit pe unul din voievozii Moldovei când Siretul era capitală. Al doilea monument este vechiul cimitir evreiesc. Pe colina care privea spre lunca de pe malul râului se înălţa vechiul cimitir evreiesc. Piatra funerară cea mai veche datează din anul 1510 (1761 sau 5522 – n.n.) Deşi majoritatea pietrelor funerare erau îngropate în solul cimitirului, acoperite cu pământ şi buruieni, diversele simboluri evreieşti încrustate pe acestea şi cuvintele meşteşugite cu care erau deplânşi decedaţii, dovedeau minunatele talente ale celor care au lucrat aceste pietre funerare”. Vorbind despre Cimitirul Evreiesc Vechi, autorul ne comunică şi „legenda” făcută de Securitate pentru acest cimitir în vara anului 1980: „În anii ’80, preşedintele României Nicolae Ceauşescu a hotărât lichidarea vechiului cimitir, ce încurca planificarea unei autostrăzi care urma să treacă prin Siret. Rabinul-şef al României, dr. Moses Rosen, aflând despre acest proiect s-a alarmat. El a avut grijă să împrăştie ştirea despre intenţia lui Ceauşescu în toată lumea evreiască…”.

După acest episod, autorul ne povesteşte despre o agresiune săvârşită de legionari împotriva bunicului său: „De Şabat, bunicul meu punea ştraimel şi caftan. Pe drum spre sinagogă, o bandă de derbedei ne-a oprit. N-au ţinut seama nici de vârsta şi nici de poziţia bunicului. A fost luat în camera de anchetă, i-au zmuls perciunii şi l-au chinuit, avertizându-l să nu mai îndrăznească să pună această «pălărie rusească» – ştraimel pe cap. După această întâmplare, bunicul a încetat să mai poarte «ştraimel»”.

Despre evacuarea şi deportarea evreilor din Siret, la care el nu a participat fiind ferit de patronii săi, acesta scrie: „În iunie 1941, odată cu izbucnirea războiului împotriva Uniunii Sovietice, evreii din Siret au fost deportaţi (evacuaţi la Dorneşti şi ulterior în sudul ţării – n.n.) la Calafat, oraş în sudul României, şi la Craiova. În ochii autorităţilor ei erau «trădători», care trebuiau îndepărtaţi de la linia frontului. La Calafat au fost cazaţi în şcoli şi în clădiri publice. O lună după deportare au fost readuşi la Siret (în octombrie 1941, au fost readuşi la Rădăuţi – n.n.). La sfârşitul lunii octombrie (începutul lunii noiembrie) a sosit la Siret (Rădăuţi – n.n.) ordinul pentru o nouă deportare. Din auzite au aflat că urmează a fi deportaţi în regiunea dintre râurile Nistru şi Bug, supranumită «Transnistria»”.

Despre un pogrom la Siret autorul nu aminteşte, dar nu uită să povestească despre scriitorii care, prin cărţile lor, au încercat să inducă ideea că în oraşul Siret a fost dezlănţuit un pogrom împotriva evreilor în anul 1941: „Puţini sunt scriitorii care au Siretul în operele lor. Acum trei ani am fost surprins să primesc prin poştă o carte intitulată «Sate în flăcări», scrisă în limba germană de Leo Katz, un văr direct al mamei mele. Leo a fost antisionist, comunist înfocat. În 1949 a venit în Israel să viziteze sora. Atunci l-am cunoscut pentru prima oară, care a fost şi ultima oară. În acest gând al său, vedeam victoria ideii sioniste asupra celei comuniste”.

După ce repovesteşte episodul cu Gaslampa lui Beill din cartea lui Leo Katz, autorul scrie: „Titlul cărţii «Sate în flăcări» mi-a amintit că în amurgul zilei de Iom Kippur, când mă pregăteam să plec la rugăciunea de «Kol Nidrei», s-a răspândit zvonul că sinagoga de lemn din oraşul vecin, Mihăileni, este în flăcări. M-am urcat pe acoperişul casei noastre şi am văzut fumul negru ce se ridica în zare, acoperind orăşelul vecin. Puţin timp după incendiu a avut loc deportarea şi toţi evreii din Bucovina, inclusiv din Mihăileni, au fost deportaţi în ghetourile şi lagărele din Transnistria…”. Cele povestite cu sinagoga au fost scrise „de audite” (din auzite) şi nu „de visu” (din cele văzute cu proprii ochi), pentru că, la data respectivă, autorul se afla la Bucureşti.

Prezentarea cărţii lui Leo Katz este urmată de prezentarea unui alt scriitor din colecţie şi rudă cu Artzi: „Nu de mult, cunoscutul scriitor german Edgar Hilsenrath, un fiu al Siretului, a publicat un roman (este vorba de romanul „Die Abenteur des Ruben Jablonski” – n.n.), în centrul căruia se află descrierea oraşului Siret. Acesta, împreună cu cartea vărului meu comunist Leo Katz, va eterniza viaţa evreiască care era şi nu mai este, «Sate şi orăşele în flăcări»”.

Autorul a vizitat Siretul de mai multe ori, după cum a spus: „În desele mele plecări în România, am ţinut întotdeauna să ajung la Siret. Vizitelor mele la Siret le dedicam întotdeauna câteva ore. În anul 1986, mi s-au alăturat în călătoria mea toţi membri familiei mele. Am trecut prin străzile principale. Viaţa modernă a trecut peste acest loc. «Un mic rai european»” a exclamat fiica mea Nava.

Pe coperta de la spatele cărţii, redactorul Nava Semel, fiica autorului, a scris: „Biografia unui sionist e prezentarea vieţii unei personalităţi exemplare, care merită să fie cunoscută”.

Pentru activitatea s-a prodigioasă în serviciile burghezo-moşiereşti şi cele socialiste, în anul 2000, Consiliul Local Siret i-a conferit titlul de cetăţean de onoare al oraşului său natal. Vorba lui Tacitus: „Etiam sapientibus cupido gloriae novissima exuitur” (Dorinţa de glorie este ultima pe care o leapădă chiar şi înţelepţii).

Scrise la comandă cu scopul mărturisit „Ad perpetuam rei memoriam” (Pentru veşnică aducere aminte), dar cu scopul principal şi nemărturisit de a-i determina pe evreii din provincie şi ţară la emigrare, cele şase romane din colecţia Exilliteratur nu au devenit monumente literare nici măcar pentru sireteni; ele au rămas simple scrieri din mitologia iudaică, chiar dacă pasaje din ele şi-au găsit loc în cărţile de rugăciune.

Prof. FRANZ PIESZCZOCH

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: