EMINESCU nu-i al celor „mici de zile, mari de patemi”

Dacă România ar trebui să se numească altfel, nu ar putea să se numească decât Eminescu. Deşi cred că Eminescu nu ar încuviinţa. Şi nicidecum peste România de azi, ci peste o moşie de la Carpaţi la Danubiu şi Marea cea mare, cu toate cetăţile transilvane, muntene şi moldave, cu emblema zimbrului deasupra.

Eminescu a fost trimis la noi să scormonească galeriile, să cristalizeze diamante, venind întru întâmpinarea „neamului nevoii” cu palmele însângerate de oglindiri.

După ce mucenicescul său trup a plătit vama de lut, postumitatea revelată în istorii de hârtie şi torenţi de cerneală a crescut sub neclintita-i stea.

Poetului, ca făptură pământească scufundată de Timp în Strămoşi, ediţiile, statuile, efigiile, diplomele şi premiile contrafăcute, adică laurii de pe frunţile veştede ale altora, îl lasă „rece”. Şi nici nu poate fi altfel, când „omul deplin” nu a stat şi nu poate sta umăr în umăr cu neterminaţii, cu subspecii, cu sforarii, impostorii şi ipocriţii care, „lustruindu-se pe sine”, mai multă nimicnicie decât reverenţă au grămădit în juru-i. Caznele de dinafară nu-i folosesc la nimic fiinţei lăuntrice.

E o închipuire reluată în fiecare an cu prilejul omagierii zilei sale, aşteptându-se ca verticalitatea statuară a Zeului să se năruie pe soclu.

Din păcate, după atâţia ani festivi, maeştrii de ceremonii încă nu au realizat, în duplicitatea lor făţarnică, ori în eschivarea lor neprihănită, că în Eminescu sunt două dimensiuni de sorginte christică:  vulnerabilitatea omului de humă, efemer – temporar, expus risipei şi întoarcerii în materia primară reconvertibilă, şi inexorabilitatea spiritului – geniului, exemplaritatea şi unicitatea. Eminescu este – cât i-a putut cuprinde făptura – în pământ, iar cât i-a încăput geniul, în nemărginire. Din voia destinului – din pricina limitelor şi limitărilor – e limpede că niciun locuitor al planetei nu a biruit timpul şi nici nu a cuprins nemărginirea. Aceasta lămurind că doar geniul e inexorabil, intangibil şi inepuizabil – un reflex al  Celui ce este.

Eminescu este dinainte de Neamul său, deasupra Neamului său şi înlăuntrul Neamului. Dinainte, pentru că fluviile Timpului zvâcnind, pornindu-se şi împletindu-se, au făcut din loc în loc noduri – au întruchipat predestinări. Poetul e deasupra Neamului său, asta neînsemnând că l-a părăsit  când s-a înălţat, ci că îi supraveghează reliefurile, sincopele şi haosurile determinate de neputinţe, de vrerea istoriei şi a păpuşarilor ei.

Eminescu nu a fost un tribun pentru roată, precum osândiţii transilvani care prin jertfa lor nu au schimbat cruzimea stăpânilor, ci au prefigurat temniţele care s-au transformat în schituri şi aule, în tezaure de minte straşnic păzite de caralei. Eminescu este în Neamul său, în fibra lui etnică şi etică, în rădăcinile lui subterane. „Chip de lut” întors între ai săi, laolaltă cu întemeietorii, părinţii şi oştenii tuturor câmpurilor de luptă, cu izvoditorii şi rapsozii, cu România anonimă de sub seminţe şi iarbă, nevăzut şi neauzit, în veşnic rotitoarea horă a elementelor primordiale, harnic lucrează întru regenerarea fiinţării noastre.

Când îl sărbătorim pe Eminescu, îi sărbătorim pe toţi cei uitaţi, cu voie şi fără voie, adică pe marile soboare de anonimi, care nu-s de găsit în cronici, pisanii ori calendare, sub semne memoriale ori în morminte, de neuitarea cărora se îngrijeşte doar Uitarea.

Sărbătorindu-l pe Eminescu, zări de foc se arată în candelele tuturor poeţilor, de numele şi truda cărora nu se împiedică trufia criticilor striviţi de propriile Istorii megalitice, nici bibliotecile nu se surpă, nici tarabele librarilor…

Gerar 2021

S-a dus Crăciunul. S-a rupt iar puntea dintre ani. Numai măruntele mărgăritare ale colindelor mai zumzăie în văzduh, numai clinchetele săniilor cu zurgălăi peste acoperişuri şi păduri.

Când s-a născut Eminescu, toate acestea erau ca şi acum. El s-a născut ca nimic din ce-i al nostru să nu piară.

Colindele, sorcovele, grâul semănat, şi pâinea, şi vinul, năprasnicile urice, letopiseţele şi stemele, toate-s în Biblia sa. Şi el în toate – o cruce străvezie în care ne recapitulează pe toţi. El, Alesul lui Dumnezeu care a venit să poarte pe umerii săi ignoranţa noastră…

CONSTANTIN HREHOR,
consultant artistic,
Centrul Cultural „Bucovina”

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI