BOOKiseli. Precum surpriza de mai an şi mai mult decât atât

Cu vreo doi ani în urmă, Profesorul Petru Tomegea debuta editorial cu o carte care întrunea, în percepţia lectorului şi în analiza specialistului, atributele – acoperite la un nivel remarcabil – ale unui studiu lingvistic temeinic. Volumul „Valea Râşcăi. Toponimie şi antroponimie” (Editura Junimea, 2018) evidenţia aptitudinile de cercetător ale dascălului sucevean, care-şi armonizase preocupările didactice (recunoscute în lumea şcolii şi în afara ei prin efectele benefice asupra profilului intelectual a 45 de generaţii de elevi) cu cele de factură ştiinţifică exercitate într-un domeniu în care, fără a face chiar operă de pionierat, se confruntase cu precaritatea surselor în măsură să orienteze şi să faciliteze propriul demers. Optând inspirat, în ansamblul abordărilor şi concluziilor, pentru temeritate şi circumspecţie, autorul – înclinat meritoriu spre o autoevaluare realistă – se regăsea reprezentat într-o nouă ipostază a roadelor muncii intelectuale, culese după decenii de cercetări. Pentru cei care-i cunoşteau şi apreciau prezenţa în publicaţii naţionale importante şi în mass-media regională (acord gramatical, conform DOOM2!) ca editorialist şi ca realizator al emisiunii „Învaţă româneşte!” (de la Plus TV Suceava) a fost, probabil, o surpriză… aşteptată, valoarea ei fiind confirmată (şi) de cucerirea premiului „Virgil Caraivan” la un concurs naţional.

Rezultat al unui proces de investigare şi elaborare la fel de laborios şi îndelungat precum cel finalizat prin cartea dintâi (peste patru decenii), noul volum, propus interesului specializat, dar şi celui al publicului cu preocupări intelectuale diverse, are „din start” avantajul unui titlu acroşant: Argoul şcolar (Editura Junimea, Iaşi, 2020). Aşteptările astfel create vor fi onorate, lucrarea prilejuind o lectură deopotrivă consistentă ştiinţific şi atractivă. Însuşi Dicţionar(ul) de termeni argotici, care constituie substanţa a aproape 200 de pagini (din cele vreo 370), are darul ca, spre deosebire de o lucrare lexicografică obişnuită, care, de regulă, se consultă, să te cheme la o parcurgere completă, subiectul fiind mai mult decât îmbietor.

Întrucât cei care şi-ar dori un comentariu critic avizat şi sistematic al cărţii îşi pot satisface o asemenea preferinţă datorită „Cuvântului însoţitor” din fruntea volumului al dlui conf.univ.dr. Vasile Ilincan de la Universitatea suceveană, aici vom înşirui doar câteva constatări de lectură detaşată specifică BOOKiselilor, obligaţi fiind de mulţimea acestora să le selectăm pe cele (pe care le considerăm) cât de cât relevante.

În prim-plan s-ar impune – în temeiul obiectivelor asumate şi împlinite pe care le dezvăluie lucrarea, dar şi al unor mărturisiri auctoriale – să reliefăm că întreaga întreprindere a avut de înfruntat un cumul de adversităţi, potrivniciile de îndelungat parcurs şi de final reprezentând tot atâtea provocări faţă de care autorul şi-a manifestat voinţa angajării şi şi-a mobilizat disponibilităţile în perspectiva izbânzii. Asemenea dificultăţi au fost legate, printre altele, de imprecizia delimitărilor între registrele funcţionale / stilistice ale limbii române, pe de o parte, şi între categoriile de argou (acoperite de definiţii la fel de… alunecoase), pe de altă parte. În acest sens, e de menţionat că lingvişti reputaţi preferă, atunci când se referă la termeni argotici, să apeleze la o dublă calificare (colocvial-argotic, familiar-argotic, popular-argotic), iar dicţionare de referinţă străine oscilează adesea în înregistrarea unor astfel de cuvinte şi expresii într-un registru sau altul. Drept care, într-o tentativă îndrăzneaţă, P.T., după o analiză critică a definiţiilor din dicţionare (române şi străine) ale argoului, elaborează una proprie, mutând accentul de pe tendinţa „argovorbitorilor” (formaţie lexicală inedită) de a se face neînţeleşi de către cei din afara grupului respectiv sau, ca în cazul interlopilor, de a-şi cod(ific)a mesajul pentru a fi receptaţi doar de complici, pe „caracterul convenţional, preferat de anumite grupuri sociale, profesii (n.n.: aici apare însă riscul intrării în registrul jargonului), medii interlope” şi pe folosirea „unor cuvinte şi expresii inacceptabile într-o exprimare decentă” (p.24), această din urmă specificitate asigurând „limitarea extensiei” spre alte registre. Cât priveşte diferenţierea argoului şcolar de variantele caracteristice altor „grupuri”, se recunoaşte cvasiimposibilitatea separării stricte a acestora, „migraţia” şi amestecul ignorând presupuse graniţe. De altfel, este semnificativ pentru onestitatea autorului că, deşi cartea se intitulează Argoul şcolar (el aflându-se în atenţie prioritară), capitolul propriu-zis lexicografic destinat acestuia este intitulat, pentru o cuprindere mai generoasă (şcolarul / elevul fiind, şi el, un adolescent sau un tânăr),  Dicţionar de termeni argotici. Iar în cuprinsul acestuia, unde se regăsesc 4025 de termeni şi locuţiuni argotice, numai vreo sută trimit exclusiv ori şi la universul activităţii şi vieţii elevilor. Şi, fiindcă tot am ajuns la această constatare, ar mai fi de menţionat că multe cuvinte şi expresii vizează denumiri date profesorilor (în funcţie de discipline), adesea prin abreviere, ori notelor, pornind de la forma cifrelor din cataloage. Ceea ce e de înţeles, de vreme ce „băieţii veseli” şi „fetele haioase” nu se prea sinchisesc de niscai profunzimi, abstracţiuni şi alte dichisuri şi farafastâcuri de-ale „tocilarilor” sau ale … procesului instructiv-educativ.

Ca şi în cazul lucrării anterioare, autorul a avut de înfruntat (să zicem, în al doilea rând) puţinătatea şi inconsistenţa surselor de constituire a unui sistem de repere şi orientări teoretice pentru o abordare practică fundamentată ştiinţific. Aşadar, pe un teren insuficient desţelenit, a avut posibilitatea să se pronunţe, adesea în premieră, asupra unor aspecte ale fenomenului studiat, argoul şcolar devenind chiar subiect al unui demers inedit. În plus, este de remarcat că, pentru a acoperi spaţii albe din aria lingvistică investigată, îşi însoţeşte „dicţionarul” de capitole care analizează detaliat materialul respectiv din unghiuri diverse: Fonetică, Lexic, Lexicologie, Morfologie, Câmpuri semantice (onomasiologie). În context, demn de evidenţiat ar mai fi că frecvent, autorul, evadează din câmpul lingvistic, formulând opinii pertinente de ordin social, politic, despre şcoală, educaţie etc.

Al treilea obstacol (repetăm: într-o înşiruire fără pretenţii de ordine strictă sau ierarhizare propriu-zisă) ar fi unul care a implicat curajul de a-şi învinge propria decenţă şi pudibonderia manifestată în general de alcătuitorii români de dicţionare. Dat fiind că „argoul sexual, vulgar şi licenţios, este preponderent în limbajul tinerilor” (p.308), în această privinţă limba română deţinând, se pare, un loc fruntaş (v.p. 309), înregistrarea  termenilor cu pricina era inevitabilă. Biruind „ideea de cunoaştere” şi  de a evita o necuprindere care „ar face mai săracă limba română”, autorul şi-a asumat „riscul de a fi blamat”, care n-ar trebui să existe, dacă prevalează, cel puţin în conştiinţa specialiştilor, interesul ştiinţific.

Evident, complicaţii au apărut şi pentru că „aventura” căreia i se datorează cartea nu a fost a unei instituţii academice cu resurse umane şi materiale adecvate, ci a unui temerar oarecum solitar. „Oarecum”, fiindcă protagonistul şi-a asociat, pentru culegerea materialului, „cursanţii suceveni, gimnazişti şi liceeni, inclusiv după ce au devenit studenţi, pe parcursul ultimelor 4 (patru) decenii.” (p.32). În consecinţă, elevii-surse au fost şi operatori de teren, şi subiecţi de anchetă, ceea ce a făcut posibilă strângerea unui „material extrem de voluminos”, dar a creat şi pericolul ca „învăţăceii” să consulte dicţionare de profil ori pe cel al ieşirii acestora din sfera şcolară (v.p.33).

Din multele atuuri prin care cartea îşi asigură şansele de a-i cuceri pe cei care se apleacă asupra ei, măcar două ar mai trebui amintite explicit, folosind chiar cuvintele autorului, pentru că învederează temeinicia şi subtilitatea analizelor, viziunea amplă, grija de a nu fi ignorate aspecte semnificative, chiar şi atunci când acestea nu sunt de natură pur lingvistică. Astfel, referindu-se la „motivul expansiunii masive a argoului”, sunt sesizate „o puternică tendinţă a vorbitorilor (…) de a persifla exprimarea academică, încorsetată, dorinţa de a ieşi în evidenţă, de a epata”. De asemenea, în desfăşurarea demonstraţiei sunt subliniate „caracterul inovativ, creativitatea şi inteligenţa” pe care le ilustrează componentele lexicale abordate în volum. Drept care se propune persuasiv: „A se lua în considerare ipostaza ludică şi posibilităţile expresive ale argotismelor: jocul lexical, ironia şi metaforizarea, inovaţia lexical-semantică şi injuria spumoasă sunt în fond categorii estetizante…” (p.346).

Meritelor lucrării, parţial atinse mai sus, li se adaugă capacitatea acesteia de a-l atrage pe cititor / comentator într-un proces autointerogativ şi, eventual, autoclarificator vizând detalii de conţinut. Iată câteva întrebări disparate care se iscă şi asupra cărora se poate zăbovi spre cugetare, posibilele răspunsuri nerăsturnând şi neschimbând afirmaţii şi concluzii ale autorului…Nu era, oare, preferabil ca expresii, locuţiuni ori cuvinte sau sensuri ale acestora, mai degrabă populare, familiare, chiar dacă pitoreşti, să rămână în afara inventarului oferit? Spre exemplificare cârcotaşă, să notăm câteva: a bate apa-n piuă, a bate toba, a deraia, a (o) face de oaie, a pune coarne, a sări pârleazul, a se strofoca, a umbla cu fuse strâmbe, bătut cu leuca, festă, a se izmeni, jiganie…Pe de altă parte, poate meritau intrări în dicţionar (dacă nu vor fi fiind străine zonei geografice investigate) ţâţă de mâţă,  a da colţul, sensuri ale lui mufă, a (o) mierli şi alte cuvinte şi construcţii capabile de surprize semantice, reprezentative pentru un fenomen în continuă schimbare, acestea aşteptând poate o nouă ediţie. Iar din ultima întrebare se desprinde o alta: dat fiind că, de regulă, cei care au livrat material aparţin Sucevei (doar studenţii la care s-a apelat au avut contact şi cu alte regiuni, iar unii elevi s-au mai inspirat din surse lexicografice), dicţionarul dă oare seamă în special pentru o arie geografică restrânsă? Nu cumva sintagma limbă de lemn (fr. langue de bois) ar putea fi socotită un concept (să-i zicem, mai ales pentru limba română şi istoria ei din deceniile comuniste) stilistico-politic, şi nu un termen argotic? În ce măsură corespund definiţiei o seamă de anglicisme care n-au „sensuri inacceptabile” şi nici nu sunt indecente, fiind datorate, de fapt, unei „mode” a vremurilor mai noi, departe de a avea relevanţă identitară (pentru elevi)? În răspunsurile „informatorilor”-elevi au existat diferenţe între fete şi băieţi (chiar dacă strada arată că unele fete sunt mai… dezinhibate decât unii băieţi)?

Atestând stăpânirea erudită a instrumentarului de analiză lingvistică, textul rezultat prezintă virtuţile unui discurs agreabil, fără ostentaţii academiste, agrementat, cum anticipam, cu observaţii asupra contextului şi factorilor de ordin politico-social (prin acestea cresc şansele expresivităţii şi poate fi recunoscut editorialistul).

Cel care n-a fost vreodată „băiat de gaşcă” va încerca o formulare de final sclivisită în stilul inspirat de volumul care se va bucura, cu siguranţă, de exegeze ale unor lingvişti „cu patalama”.  Aşadar… Dacă suspinatului nu i-o fi ruginit pricepătoarea şi devla lui a bunghit nişte schepsisuri după ce a buchit în foile profului, v-o poate zice pe-a dreaptă: ochiul şi timpanul la Mandelu! Nu vă trombonesc, e carte de carte. Marfă, doxaţilor!

I.NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: