Sunt un om fericit!

Dacă stau bine şi mă gândesc, eu chiar sunt un om fericit… Şi cum să nu fiu? Eu nu am grija de zi cu zi că nu mi-am făcut plinul la Merţan, că sunt chemat de urgenţă la nu ştiu ce cocteil şi am uitat să merg pe jos, şi ce mă fac? Nu! Şi nici nu-mi pasă că menajera a spart vaza Ming din livingul noii mele vile, vază adusă de departe, din ultima vacanţă exotică, petrecută cu amicii. Sau că grădinarul n-a tuns gazonul şi n-a plivit covoarele de flori, că la cascada din livada cu smochini s-a prăvălit un bolovan. Mie nu-mi pasă că buldogul n-a primit hălcile de muşchiuleţ cu care-a fost obişnuit, că pisica siameză a sfâşiat perdelele scumpe din mătase naturală, că nevasta şi-a uitat brăţara cu diamante în toaleta clubului select în care obişnuieşte să iasă cu prietenele şi n-a mai găsit-o…

Nu-mi pasă de petele de pe costumul Gucci şi nici de cutele de la cămaşa de mătase. Nu-mi pasă de diplomatul doldora de dolărei şi euroi, că am pierdut biletul de avion pentru Paris, unde urma să trag o fugă la hair-stilistul preferat. Nu! Şi ştiţi de ce? Simplu: pentru că eu sunt un bugetar fericit, nu am Merţan (nici măcar o amărâtă de Dacie nu am), eu nu sunt chemat la cocteiluri… Acolo se duc cei care nu sunt bugetari ca mine şi nu sunt plătiţi din banii statului… (Sunt şi barosani plătiţi din banii statului-de fapt, ai românilor…, dar despre asta, altădată!) Şi menajera mea nu mă supără când sparge vaze scumpe, pentru că nu am vaze şi nu am menajeră. Vilă nici atât! Locuiesc de câteva decenii în acelaşi apartament cu două camere, pe care mi l-a repartizat partidul unic, în frunte cu iubitul său conducător. Acolo am crescut, mai întâi doi şoimi ai patriei, deveniţi apoi doi pionieri, doi utecişti… Pecerişti n-au mai ajuns, că nu terminaseră liceul până la evenimentele din acel decembrie… Şi apoi, eu nu am grădină cu cascadă. Am o cascadă, e drept, dar e cam departe, peste Ocean, se cheamă Niagara… Gazonul, covoarele de flori şi livada cu smochini cresc doar în visele mele. Iar buldogii nu mi-au plăcut niciodată. Eu am iubit câinii ciobăneşti şi am câte unul la fiecare stână din ţara asta şi nu-i las pe ciobani să-i hrănească niciodată cu carne, ca să nu se dedulcească şi să se înfrupte din oiţe şi din mieluşei.

Perdele de mătase n-am şi cele pe care le am rezistă încă, sunt din nailon şi mâţa siameză nu le preferă, pentru că nu am mâţă.

Nevasta mea nu şi-a pierdut brăţara cu diamante, căci am uitat s-o iau de la magazin. Are doar verigheta subţire de la nuntă, pe care am putut-o lua doar cu procură de la Casa Căsătoriilor, precum că am depus actele şi „tovarăşul X cu tovarăşa Y vor întemeia o familie, celula de bază a societăţii”… Şi-apoi nevasta mea nici n-a auzit de cluburi. Ea ştie de serviciu, de spălat, de frigider…, că-i gol, desigur…

Sunt fericit pentru că petele nu se ţin de blugii mei spălăciţi, nici de cămaşa în carouri. Diplomatul meu e o pungă de plastic, de la cumpărături, şi nu-i plină de parale. Duc cu ea cărţi, caiete şi extemporale… Acum nu mai duc, că lucrăm… online… N-am pierdut biletul de avion niciodată, pentru că de acasă până la şcoală merg pe jos şi de când ne-au plecat părinţii, nici la ţară, în vacanţă, nu mai mergem, iar pentru aleile din parc nu-mi trebuie bilet. Deocamdată…

„Hairstylistul” preferat e nevastă-mea… De când podoaba capilară m-a părăsit în proporţie de peste 50 la sută, ea îmi taie laţele rebele de la spate şi de după urechi…

Dar… sunt fericit! Eu nu am nicio grijă! Eu pot să cânt când vreau, pot să fluier dacă vreau şi pot să urlu cât de tare, că nimeni nu m-aude. Pentru că şi cântatul, şi fluieratul, şi urlatul le-am ascuns în mine, adânc de tot, ca să pot fi fericit şi să-mi fluier fericirea pe sub nasul necăjiţilor cu vile, cu Merţane, diplomate şi costume Gucci, cu neveste platinate, zulufate şi boite, pline de bijuterii, cu grădinari şi menajere, de care sunt mereu nemulţumiţi.

Eu sunt un om liniştit şi fericit!

      ANICA FACINA