Când doineşte Elena Calancea, se aude plânsul unui neam orfan 

Păstorind „Mioriţa”, din Valea Siretului până pe malurile Senei…

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, trăieşte-o păstoriţă nepereche a Mioriţei. O scoate pe păşuni cu iarbă de dor, o păzeşte cu vocea-i melodioasă de cununia cu moartea. Ar vrea şi ea, păstoriţa-cântăreaţă a Mioriţei, atunci când dă glas de zbucium tânguioasei balade, să fie iarba de leac a neamului contra neuitării, să fie floarea albastră din lanuri legănate de in, care, trecut prin mâinile harnice ale gospodinelor de odinioară, se prefăcea în pânză fină, iar apoi în cămăşi ingenios ornate, înflorate, înnobilate cu pomul vieţii veşnic fremătător. Când îi înfloresc pomii din faţa casei, se lasă cuprinsă de melancolica întristare că nu-i este dat omului să renască în fiecare primăvară asemenea pomului – mai verde, mai mândru înflorit după o iarnă de amorţire. Trecând cu cântecul prin viaţă, a fost şi ea pom în floare, a fost şi pasăre în zbor, numai că foarte puţin – frânturi de clipe, când doinea răscolitor în faţa lumii sau îngâna în intimitatea singurătăţii cele mai dragi melodii. Elena Calancea nu poate să nu ştie că-i aşteptată şi iubită de public, chiar dacă atât de rar răspunde aşteptărilor celor ce-i ţin minte evoluările la primele sărbători ale Limbii Române, la adunările naţionale. De rând cu aplauzele, ovaţiile şi florile admiratorilor, a primit un dar excepţional din partea conaţionalilor, prin eforturile neobositului ostenitor pe ogorul deşteptării naţionale, Vasile Tărâţeanu, la acel moment proaspăt preşedinte al Fundaţiei Culturale de Binefacere „Casa Limbii Române”. A fost în 2004, an jubiliar pentru Elena Calancea. Emoţiile luaseră startul încă din primăvară, când susţinătorul Vasile Tărâţeanu i-a promis că-i va organiza un spectacol de zile mari, aşa cum îi ajutase până atunci să-şi vadă aievea visul de a cânta pe cele mai prestigioase scene din Cernăuţi pe rapsozii Nicolae Mintencu, Gică Puiul, pe folkista Carolina Jitaru. Conveniseră împreună ca spectacolul să fie anunţat de ziua cântăreţei, însă, parcă din senin apăreau motive pentru tărăgănarea sărbătorii. Să fi fost o întâmplare că s-a tot amânat până în duminica de 28 noiembrie?! Mai curând vrerea organizatorului a coincis cu a protagonistei spectacolului, pentru a le dărui românilor bucuria de a fi în această zi împreună, într-o unică bătaie de inimi. Deşi în cele câteva ore de spectacol nici pe departe nu reuşise să-şi etaleze toate comorile de cântec scumpe sufletului, concertul jubiliar i-a pus atunci în valoare repertoriul select ce o reprezintă pe interpretă şi defineşte identitatea noastră românească. Ca de fiecare dată, când Elena Calancea dă glas baladei „Mioriţa”, ne-am retrăit şi mai dramatic destinul marcat de fatalitate. În oglinda lacrimilor noastre ne vedeam străbunii zâmbindu-ne din ceruri, pe mama şi tata cântăreţei, pe părinţii odihnitori adânc în pământ. Lăcrimau în primele rânduri sora şi cei trei fraţi ai Elenei, iar noi toţi ne simţeam neam din neamul lor. Or, Mioriţa năzdrăvană, vestitoare de moarte, prin vocea Elenei Calancea ne înnemureşte cu toţi care vorbesc şi simt româneşte, dăruindu-ne credinţa că suntem nemuritori prin spiritul de jertfă, prin sublimul sacrificiilor. Vrednicia de a interpreta cea mai strălucită perlă a folclorului românesc i-a fost confirmată şi la un prestigios festival al cântecului păstoresc de la Târgovişte, unde a cucerit titlul „Miss Mioriţa”. Răscolitor au înduioşat-o pe protagonista sărbătorii florile primite de la micuţii ei elevi din clasa întâi, susţinerea artistică a ansamblului coregrafic „Muguraşii Bucovinei” al liceenilor din Carapciul natal. Astăzi îi mai amintesc de acel eveniment înscris în cartea vieţii ca o poveste întâlnirile cu consătenele ce făceau parte pe atunci dintr-un ansamblu etnofolcloric. Evoluarea lor, sub acompaniamentul tarafului din localitate, i-a pus în valoare rolul de animatoare a tradiţiilor străvechi de la baştina sa. Acel colectiv inedit a fost înfiinţat de Elena Calancea chiar în ziua când orologiul i-a bătut ceasul aniversar. Se mai întâlneşte cu unele bătrânele din neuitatul ansamblu, slobozind o lacrimă a părerii de rău după frumoasele timpuri de odinioară, dar şi un strop de bucurie că se mai întâlnesc pe acest pământ.

Cu câţiva ani înainte de memorabilul spectacol aniversar o pălise norocul să plece într-un turneu în Franţa, la prima ediţie a festivalului „Priveşte spre Est”, organizat de Asociaţia europeană „Francois Mauriac”, cu sediul în oraşul Saint-Avold. Solii ţinutului nostru, români din Carapciu, Stăneşti, Iordăneşti, cu virtuozul Nicolae Hacman şi  muzicanţii săi, cu soliştii Elena Calancea şi Gheorghe Posteucă, au fost o extraordinară revelaţie pentru francezi. Se prevedea să plece mai mulţi, dar unora le-a trecut pofta de ducă, aflând că trebuie să achite costul vizei şi drumul. Stătea pe gânduri şi Elena, însă soţul şi fiul au convins-o să nu rateze norocul ce-i surâde omului poate o dată în viaţă. Astfel, prin insistenţa lor, fiinţele dragi i-au dăruit o sărbătoare ce-i va aminti de finele anului 2001 ca de cel mai minunat crâmpei din viaţa ei.

Iniţiatorii festivalului, soţii Hellen şi Michel Bonte, cunoscuţi prin binefacerile lor în Ucraina şi simpatia specială faţă de românii din Cernăuţi, le-au rămas foarte recunoscători, mărturisind că bucovinenii „le-au salvat debutul festivalului”. Mai răspunsese la invitaţia lor un colectiv din Slovenia, care nici măcar n-a respectat condiţiile prevăzute de statutul festivalului. Cu un an înainte, soţii Bonte vizitaseră Liceul „Mihai Eminescu” din Carapciu, au asistat la un spectacol folcloric, rămânând încântaţi de pitorescul tradiţiilor şi portul popular de pe Valea Siretului. În cadrul acelui festival, la care românii reprezentau Ucraina, grupul din nordul Bucovinei a evoluat în trei oraşe, mai des prin biserici, în săli cu un public deosebit de receptiv la melodiile de dor şi de jale. Elena Calancea îşi aminteşte că o podidea plânsul când cânta balada „Mioriţa”, văzându-i pe ascultători încremeniţi în cristalinul lacrimilor. „Probabil, unii înţelegeau cuvintele, printre spectatori – descendenţi din Ucraina, din Italia, erau şi emigranţi din România”, presupune doamna Elena, relevând că cel mai profund îi înduioşau cântecele ei despre dorul de casă. Tânărul Gheorghe Posteucă (amintim că era anul 2001) îi cucerea cu romanţele eminesciene, „Mai am un singur dor” fiind piesa cea mai solicitată şi mai bisată de spectatori. Fiecare concert culmina cu hora românească, în care se prindeau toţi spectatorii – francezi, italieni, sloveni, ucraineni…

Amintirea despre gazdele sale i se ciocneşte de un caz hazliu. A fost cazată în familia unor descendenţi ai emigranţilor din Ucraina, la soţii Vanda şi Boris Hainevski. Dorind să-i facă o surpriză, stăpânii casei i-au amenajat camera în stil naţional ucrainean şi au întâmpinat-o cu cântări patriotice de-ale neamului lor. Elena s-a bucurat sincer, primind ospitalitatea cu bunul-simţ cultivat în casa părintească, dar le-a spus gazdelor că e româncă. Oameni inimoşi, gazdele au îmbrăţişat-o ca pe o soră, acordându-i nu numai respectul cuvenit unui oaspete, ci manifestând şi o consideraţie aleasă faţă de valorile româneşti scumpe sufletului ei. În orele libere, după excursiile planificate în oraşele Metz şi Strasbourg, au plimbat-o prin tot Parisul şi prin locuri pitoreşti din împrejurimi. Pornind de la Turnul Eiffel au străbătut împreună vreo treizeci de kilometri pe jos. Emoţiile trăite pe podurile pitoreşti de pe Sena, la Arcul de Triumf, Catedrala Notre-Dame – toate au rămas fixate pe pelicula fotografică şi în memorie, în inimă păstrând momentul de primenire sufletească la monumentul lui Mihai Eminescu, înălţat în apropierea Bisericii Ortodoxe Româneşti. Ghidul care vorbea destul de bine româna, le-a spus că aceasta este unica statuie a unui scriitor străin înălţată în Paris. În ultima seară, toţi care au găzduit participanţi ai festivalului s-au întâlnit la o petrecere comună, gazdele Elenei purtând brâie tricolore în semn de respect faţă de oaspetele român.

Elena Calancea a etalat comoara cântecelor de acasă prin ţări mai bogate şi mai civilizate ca Ucraina – în Bulgaria, Franţa, Ungaria. Dar nicăieri, cu excepţia României, inima nu-i vibrează cu atâta putere ca la sânul baştinei sale, ca pe drumul prăfuit sau înfundat ce-o duce la fiecare 1 aprilie spre Fântâna Albă. Acolo, la marginea pădurii, la crucile neamului de martiri, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că părinţii ei s-au întors cu zile acasă, aducând-o pe lume alături de cei trei fraţi şi o soră. Sanctuarul suferinţelor româneşti din pădurea Varniţei îi întăreşte credinţa că şi în cele mai grele împrejurări există loc pentru o horă mare a unirii de suflete, pentru un dram de voie bună. Doar viaţa nu ne este numai jale şi plânset de orfan. Salvarea părinţilor ei de la moarte, viabilitatea cântecelor moştenite din neam în neam este cea mai sigură mărturie că avem şi clipe de graţie, şi stele cu noroc, care strălucesc, fie şi la depărtări de veacuri, pe cerul speranţelor noastre.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: