„De rupi din codru o rămurea,/Ce-i pasă codrului de ea!/Ce-i pasă unei lumi întregi/De moartea mea!”… Cam aşa zicea poetul cândva (George Coşbuc, în „Moartea lui Fulger”) într-o atitudine autentic mioritică privind (acolo) individul şi nu copacii (fiind şi acela un mod – scuzabil? – de a nu vedea copacii din cauza pădurii), la vremea în care inocent îşi închipuia (iar inocenţa aceea s-a cam exersat în fel şi chip, s-a perpetuat în imaginar…) că pădurea e mereu uriaşă, nesfârşită…
În vremea din urmă, codrul a căpătat un alt preţ, l-a căpătat prin împuţinare, prin rărire…, nefiind întotdeauna clar cine-l creşte şi-l apără, cine-l exploatează şi cine-l jefuieşte. Pe la noi, a trebuit ca semnalele civice să se înmulţească şi să crească agresivitatea oponenţilor încă nu clar ştiuţi împotriva acestora pentru ca, într-un târziu, să se ia o atitudine locală ceva mai demonstrativă cu privire la apărarea pădurii. Ba nu, cu privire la ideea de apărare a pădurii. Căci încă nu-i pentru toţi limpede dacă nebuni sunt cei care-şi pun liniştea şi siguranţa în joc pentru o rămurea (ori un camion şi mai multe etc.) ori cei care, fiecare pe ramurile sale plătite de stat, nebuni sunt fie să se arate (vinovaţi?) nepăsători sau neputincioşi că, pe ici pe colo, în părţi esenţiale, păduri riscă să se împuţineze de n-o să aibă cine va vrea să se ascundă, după ce să se pitească, dacă va fi cazul. Să fie acesta un început? Să fie, dar să-l vedem şi noi, la modul concret, dincolo de declaraţii, de şosea, dincolo de culme!
Comentarii