Nicolae Labiş

85 de ani de la naştere

Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt…

 Mintea proletară bine culcuşită sub aripile inerţiei, crezând sau având impresia că nu face decât să clocească ouăle de aur ale poeziei, n-a fost capabilă să înţeleagă profunzimea sensurilor versului meteorului de la Mălini. Or, dacă a priceput ceva, s-a zbârlit în neputinţa ei şi a dat straşnică poruncă braţului să acţioneze. Băiatul de cremene, coborât de pe Stânişoara, înzestrat cu o inteligenţă debordantă, cu o imensă aviditate de cunoaştere şi cu harul poeziei celei diamantine, pre numele său Nicolae Labiş, părea să fie voinicul născut cu cartea în mână, hărăzit să cucerească veşnicia. Cartea sa a devenit iute un „buzdugan” care a dărâmat, pe moment, găunoşenia proletcultistă, aducând după el şuvoiul proaspăt al versului autentic: „Eu sunt spiritul adâncurilor, / Trăiesc în altă lume decât voi, / În lumea alcoolurilor tari”… Labiş devine o punte-curcubeu între metafora interbelică şi cea revigorată epocii, o masă informă pentru şi prin care poezia coborâse la nivelul genunchiului broaştei, strigându-şi neputinţa în lozinci şi umile reverenţe. Labiş îşi anunţă fractura cu aplomb, refuzând categoric mediocritatea şi înrolarea în rândul slăvitorilor unui regim criminal. Aflat pe o proprie baricadă, el reuşeşte să sperie cohorta roşie, creaţiile sale asemănându-se lavei incandescente a unui vulcan, având în vedere că „spiritul adâncurilor” sale coboară până la arhetip, de unde se întoarce, ascensional, cu o uriaşă forţă catalizator-regenerativă: „Când schelele curmate se surpară / Păreai atât de neînvins sub nor, / Încât cu slabe aripi de şindrilă/ Ai fi putut spre alte zări să zbori. / Dar dragostea pământului şi-a ţării / Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu, / Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână, / De jertfă şi de cântec pururi viu”.

Şi cântecul său continuă cu sporită energie. Era evident că cel ce şi l-a luat ca simbol pe Cozma Răcoare nu va putea fi astâmpărat, „Căci peste noapte-i şi peste moarte? Cozma Răcoare, inima mea”. Cârcotaşii ar putea să vină cu mărturia unor poeme precum „Comunistului” sau „Lui Marx”, tributul candorii unui „puştan”, în vreme ce poetul „pe deplin exprimat” (George Călinescu) face o declaraţie poetică de care suntem obligaţi să ţinem seamă: „Naivul meu suflet se zbate ţipând ca-ntr-un vis / Plin de vedenii albastre cu coadă şi gheare”. Prin urmare, Labiş, cu „sufletul naiv” şi neastâmpărat, călit în templul metaforei, tot ce atinge, devine poezie, iar singura lui angajare e faţă de expresia artistică. Versurile sale „M-am cufundat în mine la mare adâncime, ori Eu nu cunosc iubirea de mine / Cunosc iubirea de adevăr” dezvăluie un spirit al înaltelor combustii într-un deceniu logoreic („marea trăncăneală” continua sub altă formă ce se voia înaintemergătoare), înlocuind mirajul cuvântului cu sticlă colorată şi zornăitoare. Având vocaţia marilor idealuri ale omenirii şi slujind până la sacrificiu adevărul-arheu („Şi bătrânii din sat când muriră / Toate iubirile moştenire mi-au dat”), N. Labiş se înscrie pe o traiectorie eminesciană în chiar momentul când geniul fusese mutilat de grobianismul celor „mici de zile, mari de patimi”. (E de amintit că, în drum spre locul de îngropăciune, cortegiul a făcut un ocol pentru a se opri câteva clipe în faţa mormântului unde odihneşte Mihail Eminescu.) Ca şi Eminescu, Labiş a suferit de prea mult suflet, fiind, deopotrivă, şi nărăvitul lacom de idei, cu o lectură bogată, inclusiv din cărţile interzise de idioţenia proletcultului.

Singularitatea lui Labiş în epocă este confirmată de întreaga sa creaţie poetică, în cea mai mare parte, liric-concentrată şi, în consecinţă, de o vigoare impresionantă, clădită pe cântecul de iubire de pe valea Suhăi. Ajuns în mediul citadin, el poartă cu sine zvonul melodios al obcinilor şi „povara” moştenirii înţelepciunii populare. E de neocolit poema cu acelaşi titlu ca al cântecului bătrânesc şi frământarea măicuţei bătrâne: „Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat / Legănat pe triluri, palid, să îl vadă, / Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat/ În pădurea lungă de baladă…”. Se pare că întreaga sa creaţie se centrează pe motivul cântecului, poezia fiind soră bună cu melodia, ambele însoţind omul în istorie, făcându-i viaţa suportabilă. Acesta şi-a cântat naşterea, şi-a însoţit trecerea cu sunetul fluierului, iar alţii, după ce şi-a încheiat zbuciumul pe pământ, l-au petrecut cu sonurile grave ale bocetului şi ale buciumului. Poetul însuşi vibrează, lăsând în urmă edenul copilăriei, răvăşit de exploziile războiului: „Vreau să-mi cresc cântecul meu, / Vreau să-mi ar cântecul meu, / Vreau să-mi cânt cântecul meu, / Vreau să-mi zbor cântecul meu”, într-o încercare de a-şi salva inocenţa sufletului şi anticipând, parcă, versul lui Nichita Stănescu. Cântecul şi mitul l-au însoţit în scurta sa viaţă, precum cel al fetei „prefăcută-n căprioară”, o tragică experienţă care l-a marcat profund pentru tot restul zilelor.

Cele două aspecte, cântecul şi mitul, se intersectează şi se dizolvă unul în celălalt într-o eternă îmbrăţişare ca în stihul „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”. Dispare aici persoana poetului, iar eul se topeşte, părăsind „cercul strâmt” al vieţuirii întru şi pentru sine. Pare să fie aceeaşi situaţie pe care o abordează Vasile Lovinescu în „Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti”. Autorul aminteşte în lucrare că personajul lui Ion Creangă – Ivan Turbincă – face o greşeală capitală când este întrebat de Sfântul Petru cine este. Răspunsul, plin de avânt orgolios, „Eu, Ivan” îi închide porţile Raiului. Ar fi trebuit să răspundă, zice V. Lovinescu, „Eu sunt Tu”, formulă de osmoză cu veşnicia. Eventual, mai era o variantă acceptabilă: „Sunt nimeni”, răspunsul lui Ulisse dat monstrului Poliphem. Versul lui N. Labiş, de extracţie biblică, sugerează dizolvarea autorului în poezie. Altfel spus, el îşi asumă pentru totdeauna o simbolică în zidire în creaţie, gest ce devine congruent cu jertfa în spiritul Meşterului Manole. Rămâne peste veacuri opera de artă şi răzvrătirea unui răspuns „Mai pot”. Despoţii, însă, mai mari sau mai mici, cred în naivitatea, prostia şi cruzimea lor că ei îşi pot adjudeca eternitatea prin forţă. În cazul lui N. Labiş, au simulat un accident, azvârlindu-l sub ciocul nemilos al „Păsării cu clonţ de rubin”. De atunci, versul său „curge-n brazde şi-n ulcioare, / Fără odihnă, / fără uitare, / fără somn”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: