IN MEMORIAM

ION PARANICI (1937-2020)

Nume emblematic al gazetăriei sucevene, ION PARANICI a absolvit, în 1961, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (Secţia limba şi literatura română), trecând şi printr-un curs postuniversitar de ziaristică la Bucureşti (1978-1979). Personalitatea sa se leagă de longeviva şefie la cotidianul Zori noi (vreme de 17 ani) şi apoi, încă nouă ani, până la pensionare, la Crai nou (ivit în decembrie 1989), făcând istorie în presa suceveană. Sever cu sine, implicat, racordat la pulsul / spectacolul actualităţii într-un travaliu jurnalistic de aproape patru decenii, Ion Paranici a fost un constructor şi un pedagog, iubit şi respectat pentru „opera (sa) nevăzută”, cum spunea Dumitru Teodorescu, succesorul său la cârma publicaţiei.

Ca ziarist, inevitabil, Ion Paranici a ales „ocna paginilor”, dar, lungă vreme, şi-a tăinuit patima lirică, amânând trecerea în cuvinte (editorialiceşte vorbind). Fie că a semnat Ion Pavel sau Ion Tisă, poetul / publicistul Ion Paranici (născut la 26 martie 1937, în satul Tişăuţi, com. Ipoteşti-Suceava) a fost „scandalos de discret”. E drept, în câteva volume colective (iniţiative regionale sau judeţene) era prezent; după cum fusese coautor la ghidul Suceava (Editura Stadion, 1970). În pofida unor colaborări la câteva importante reviste ale ţării, I. Paranici acuza sfiiciuni editoriale greu de imaginat într-o vreme în care boala autorlâcului face, la noi, ravagii. Cândva bibliotecar (1961-1962), apoi inspector cultural (până în 1965), Ion Paranici debutase în 1955 în ziarul Zori noi. Caligrafia delicată a versurilor sale anunţa semnele unei vârste, trecerea în alt anotimp („Nu vezi că în iarnă cobor / Şi mă taie argintul râsului tău?”) fără a alunga fiorul erotic. Om al pământului, el cinsteşte într-un Triptic palmele tatei „ce-au uitat să adoarmă”. Fără a fi neapărat spectaculos, fără a se plia „furiilor tehnice” de ultimă oră, elegiacul Ion Paranici, de neartificială vibraţie existenţială, plutind în zarea cuvântului (rupt „din făptura cernelii”) încerca să urce, purtat de „iuţeala mâniei”, în cerul „vocalelor grele de sunet”. Ins cumpănit, poetul şi-a vegheat, îmblânzind nopţile, „intrarea temătoare în cărţi”; dar, sub apăsarea anilor, „izvoarele frunzei” au secat şi „recea-mpăcare cu lutul” strecoară, printre amintiri colbuite, la „tristul ospăţ al umbrelor”, teama. El cheamă cuvintele „slobode”, urcând în „margini de cer”. Rădăcinile sale rurale, cu părinţii, Vasile şi Maria, agricultori, poartă „febra seminţei” şi culorile crude. Ruptura, întreţinând o nevindecată rană existenţială, s-a produs însă: „Nu-s decât plânsul ritmat / Al plecării de-acasă”. O patină retro stăpâneşte aceste versuri care visează toposul paradisiac, reîntoarcerea în copilărie; bătrânii se răresc („împărţind” uitarea) iar oraşul, „încâlcit în gânduri negre”, cu „negii de fum” şi gălăgioase orgolii, naşte doar poeme ofticoase. Intratabil suflet rural, sincer-tânjitor, Ion Paranici nădăjduieşte într-o reîntoarcere posibilă: „Puteţi să-mi spuneţi orice, / Numai albii cireşi nu-i ucideţi / Şi cocorii sub frunte / Lăsaţi să se-ntoarcă. / De nu, mă voi duce / Să cresc încă o dată acasă” (v. Plânsul ritmat).

Survolând activitatea publicistică, menţionăm colaborarea la importante reviste ale ţării (Convorbiri literare, Cronica, Contemporanul, SLAST, Presa noastră, Orizont) şi, desigur, în cele locale (Pagini bucovinene, Ţara Fagilor, Bucovina literară). Împreună cu scriitorul Platon Pardău şi, un număr de ani, singur, a coordonat editarea revistei Suceava (supliment social-cultural-literar al ziarului local), grupând condeierii din zonă, ulterior făcând parte din colectivul de realizatori ai publicaţiei „Pagini bucovinene” (1982-1989), editată ca supliment al revistei ieşene Convorbiri literare şi apărută în corpul acesteia.

Este, din martie 2001, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Face parte din Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Deşi a debutat târziu (Vă sînt anotimp, Junimea, 1999) şi, în timp, s-a livrat parcimonios (Fiecare zi e o pasăre împuşcată, 2001; Cerneala căzută pe gânduri, 2007 şi, recidivând în 2016, Mersul înserării, toate trei titluri la Junimea), poetul a cules referinţe bogate. Au fost remarcate, de pildă, melancolia pulsatilă, confesivitatea, „tristeţea virilă” (Niadi Cernica), implicarea emoţională la „vârstele chtonicului” (Mircea A. Diaconu), certificând înstrăinarea, dar asigurând temperanţa reveriei, cenzurativă prin pudoare şi discreţie, însoţind ştiute ticuri şaizeciste (destănuite după ieşirea din scenă a congenerilor). O „poezie de sentiment”, necomplexată, nota Mihail Iordache, tangentă şi îndatorată „modelelor clasicităţii”, chiar „intens autoreferenţială” (cf. Angela Furtună), construită pe suport biografic (împins, însă, în arhetipal), oricum cercetând, cu îngândurare, lumea.

În privinţa publicisticii propriu-zise, evident că experienţa gazetărească (transferată şi în volume) pledează pentru moralitatea scrisului, un crez urmat de-a lungul unei vieţi. Şi Lumea din preajmă (Muşatinii, 2007), şi Din cele câte au fost (tot Muşatinii, 2013) probează că avem de-a face cu „o conştiinţă vie”, cum mărturisea Mihai Iacobescu. Volumul din urmă, hrănit cu „cerneala obositoare a gazetăriei”, desluşeşte chipul unui „ziarist exemplar” (cf. Marcel Mureşeanu), o voce inconfundabilă, un împătimit, care – din neodihna condeiului – ne face părtaşi, ca mărturisitor credibil, la o cronică a evenimentelor din spaţiul bucovinean: fie rememorând afectuos chipuri de altădată, refugiate în lumea umbrelor, fie vituperând împotriva proliferării răului, a imixtiunilor de tot soiul, a „monumentalei nepăsări”. Bătându-se, evident, pentru „întruparea binelui”, cu luciditate şi consecvenţă, cum remarcase Constantin Călin.

Îndreptăţit, Ion Paranici a fost răsplătit pentru truda gazetărească de înalt civism şi pentru osârdia lirică, primind numeroase premii şi diplome, dintre care menţionăm: Diploma de Excelenţă pentru contribuţia adusă la stimularea creaţiei literare sucevene, acordată în anul 2001 de către Societatea Scriitorilor Bucovineni; Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei pe anul 2001 pentru poezie, pentru volumul Fiecare zi e o pasăre împuşcată; Premiul pentru publicistică literară acordat de Fundaţia Culturală a Bucovinei pentru volumul Lumea din preajmă (2007); Diploma „Opera Omnia”, din partea Consiliului Judeţean Suceava (martie 2012); „Diplomă de Excelenţă” pentru remarcabila contribuţie la afirmarea presei bucovinene din partea Redacţiei ziarului Crai nou (martie 2012); Diploma pentru acordarea titlului de „Cetăţean de onoare al presei sucevene” din partea Monitorului de Suceava (martie 2012); Titlul de „Senior al Scrisului Sucevean” din partea Editurii Muşatinii (martie 2012); „Diploma de merit” pentru contribuţia prestigioasă la revigorarea culturală şi spirituală a Bucovinei, acordată de Consiliul Judeţean Suceava (octombrie 2012). În fine, în anul 2015 primea Premiul Opera Omnia din partea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, iar în 2017, sărbătorit pentru prodigioasa carieră jurnalistică, era încoronat cu Premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale a Bucovinei. Ivind parcimonios, din „iadul hârtiei”, cărţi care să ne dezvăluie călătoria sa „prin ploi de cuvinte”, delicatul Ion Paranici încerca să îmblânzească, printr-o caligrafie stilistică originală, nota Ilie Dan, „ziua-clopot”, cea care ne veghează cu glasu-i „răguşit de lut”. Din păcate, ziua-clopot a venit (d. 19 noiembrie 2020) şi Ion Paranici s-a retras definitiv din această lume haotică, caragializată, atinsă de sminteală.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: