Când doineşte Elena Calancea, se aude plânsul unui neam orfan 

Era un sfârşit melancolic de noiembrie, când încă foarte sfios şi sub acoperirea unor evenimente culturale fără tentă naţional-patriotică ne adunam la evocarea evenimentelor istorice din toamna lui 1918. În sală domnea o tristeţe apăsătoare, până la momentul apariţiei de după culise, cu un Tricolor în mână, a cântăreţei Elena Calancea. În ţinuta-i demnă primenită în tradiţionalul port românesc de pe Valea Siretului, pe chipu-i mândru se reflecta faţa Bucovinei noastre, cu toate bucuriile şi durerile împletite în cununa de aur a împlinirii unui vis de veacuri. 

 Întotdeauna elegantă şi încântătoare 

Noian de tristeţi argintii ni se revarsă peste reverii şi dorinţe, la care abia îndrăznim să râvnim. Şi nu doar pentru că intrăm în iarnă. Mai mult decât toate, ne agravează starea depresivă această interminabilă situaţie de impunere la distanţare, de renunţare la tot ce ne este scump şi mult râvnit de suflet. Degrabă vom înscrie în cartea neagră a existenţei un an de zile de când nu ne mai strângem la marile şi frumoasele sărbători naţionale, trăind mângâiaţi doar cu amintirea lor. Sunt, însă, şi momente cu soare, în sensul cel mai concret al cuvântului, aşa cum îmi apare pe geam amiaza începutului de săptămână când scriu aceste rânduri. La figurat vorbind, bucuria poate străbate şi prin nori întunecaţi, aşa cum mi s-a întâmplat într-un târziu de seară, când am auzit la telefon o voce îndrăgită de multă lume… Un scurt schimb de cuvinte cu Elena Calancea, căci despre această doamnă a renaşterii cântecului românesc din nordul Bucovinei este vorba, m-a făcut să simt profund cât de adevărat este că purtăm în inimă atâtea lucruri, evenimente, chipuri de oameni, toate parcă uitate. Însă e de ajuns un sunet, un semnal de undeva de departe sau de aproape ca ele să reînvie răvăşitor de viu şi palpabil.

A dispărut din ochii publicului de mai mulţi ani, încă în timpurile bune, pe care nu le preţuiam, nu ne dădeam seama cât de fericiţi suntem. Mulţi se întrebau unde s-a pierdut Elena Calancea, de ce nu apare pe scenă la festivaluri folclorice şi la sărbători naţionale purtătoarea acestui nume de referinţă în pleiada artiştilor români din nordul Bucovinei, cântăreaţă de muzică populară de primă mărime, vestitoarea deşteptării naţionale încă dinaintea căderii regimului totalitar sovietic. Din fericire, nu i s-a întâmplat ceva rău, nimic din ce i-ar tăia plăcerea de a cânta. Drept că iese foarte rar pe scenă, dar poate fi văzută în sălile de concert, la teatru, printre spectatori, ca şi în anii când ridica în picioare într-o furtună de aplauze sute de admiratori – la fel de elegantă, frumoasă şi încântătoare – de la haine, ţinută şi chip, până la voce, până la suflet… Se menţine în semeţia ei fermecător neschimbătoare întocmai ca în citatul clasic din Anton Cehov, care ne povăţuieşte că la om totul trebuie să fie frumos – şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gusturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gândurile… Referitor la Elena Calancea aş mai adăuga – şi vocea, deşi aceasta nu e o virtute ce porneşte de la străduinţa omului. Este darul divin al celor aleşi. N-avem de unde şti cum îi alege Dumnezeu pe anumiţi oameni, îi învesteşte cu har şi le pune în frunte steaua talentului. Însă întotdeauna o să-i recunoaştem când reapar sau trec pe aproape de noi, căci cei aleşi numaidecât, în orice împrejurări vor ieşi în faţă, vor găsi modalităţi să-şi manifeste darul de la Dumnezeu.

Elena Calancea s-a îndepărtat puţin de scenă, dar nu şi de cântec. S-a despărţit cu trei ani în urmă de şcoală, dar nu şi de copii. Păstrează în inimă marea dragoste de a le cânta oamenilor, precum şi pasiunea de a-i învăţa pe cei mai mici şcolari, acesta rămânându-i sensul vieţii ca în toţi cei 44 de ani de activitate pedagogică. Nu-şi aminteşte de cât timp serveşte şi cântecului, căci i se pare că s-a născut cântând. Ezitam s-o întreb dacă n-o copleşeşte nostalgia când rugineşte frunza-n vii şi copiii se pornesc spre şcoală. Mă temeam să nu-i răscolesc tristeţea regretelor, aşteptam să aud că se visează pregătindu-se de lecţii, străbătând pe jos drumul de acasă din Prisăcăreni spre natalul Carapciu, unde le-a deschis prima carte atâtor generaţii de elevi. Am auzit, însă, cu totul altceva: „Nu mi-i urât să stau acasă, n-am timp de plictiseală. Vin copilaşi să le ajut în pregătirea pentru şcoală ori pentru scenă. Niciodată nu sunt singură, când n-am suflet omenesc pe aproape, vorbesc cu flori-le – iarna cu cele de cameră, iar în celelalte anotimpuri stau la poveşti cu mândrele mele flori din faţa casei şi din grădină. Duminicile mă duc la biserica din Carapciu, în sfârşit răspunzând rugăminţii părintelui Gheorghe Amari de a cânta în corul sfântului nostru locaş. Cât am lucrat în şcoală n-am fost în stare, duminicile mă  pregăteam pentru lecţii, aveam diverse spectacole. De dragul profesiei mele pedagogice, de multe ori s-a întâmplat să nu pot participa la festivaluri, la diverse concerte, mai ales când primeam invitaţii din România şi alte ţări. În şcoală e ca în armată, nu-ţi poţi permite să nu te prezinţi la datorie. Acum folosesc din plin posibilitatea de a călători cât mai mult, mai ales prin locuri pitoreşti şi la sfintele mănăstiri din România. Sper că va trece năpasta asta cu covidul ce ne-a închis drumurile, şi vom relua, cu prietenele mele, călătoriile. Cât priveşte scena, îmi place mai mult să stau în sală şi să-i admir pe cei tineri, decât să aştept în culise momentul evoluării mele. Mă bucur că au apărut mulţi tineri înzestraţi, dornici de a-şi etala talentul”.

Nu e lipsită doamna Elena nici de bucuria de a cânta în faţa unui public mai numeros decât enoriaşii Bisericii „Sfinţii Cosma şi Damian” de la baştina sa, evoluând la festivalul colindelor şi alte sărbători ale comunităţii. Poate i-ar fi fost mai potrivit locul la un club, la o casă de cultură, astfel având posibilităţi mai vaste de a-şi fructifica talentul. Dar nu regretă că şi-a consacrat cei mai frumoşi ani şcolii, că deseori când trebuia să cânte în vreun spectacol se trezea cu vocea-i răguşită. În clasă, în mijlocul copiilor se simţea mai fericită ca oriunde. Şi pe scenă prefera de cele mai multe ori să apară în duet cu cei mai talentaţi elevi, cultivându-le prin cântec, mai profund şi mai uşor decât prin cuvântul de la lecţii, dragostea de neam. Şi-a adunat prichindeii într-un ansamblu coregrafic, cu care mult timp a ieşit în lume. A cântat cu elevi de-ai ei prin multe oraşe din România. Odată, la Vatra Dornei spectatorii nu-i lăsau să coboare de pe scenă. La un congres al spiritualităţii româneşti de la Alba Iulia a ridicat publicul în picioare cu piesa „Limba noastră”, pe versurile şi muzica poetului Mircea Lutic, în diadema nestematelor folclorice sclipindu-i nu puţine compoziţii lirico-patriotice pe versurile literaţilor noştri bucovineni. Cu regretatul Mircea Lutic, născut la Iordăneşti, avea pe lângă legătura de vecinătate a locurilor natale, şi una de suflet, datorită mai ales acestei poezii. „Parcă-l văd cum stătea în primul rând în sala congresului şi cum îi curgeau lacrimile când am dat glas cântecului său. Deşi nu mă simţeam chiar bine, am venit să-i cânt ca la Alba Iulia, când a fost omagiat la baştină cu prilejul jubileului, în luna mai anul trecut. Vedeţi cum e soarta omului? Mircea Lutic nu mai este. Avea să-mi pară tare rău dacă întârziam să-i dăruiesc încă o dată fiorul de bucurie cu lacrimi în ochi, simţit la Alba Iulia”.   (Va urma)

 MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: