PSD Suceava 2020

Vârsta tinereţii – Poezia

Ilie Ibănescu-Anemone mai are de făcut un pas şi oleacă şi devine nonagenar. Adică bătrân-bătrân. Această constatare e susţinută de înscrisul de pe certificatul lui de naştere. Numai că acel înscris are în vedere doar numărul anilor, care se tipăresc pe trupul omului. Despre vârsta spiritului însă, altele sunt cele care pot depune mărturie. În cazul de faţă, Poezia, despre care se spune că ar fi o preocupare. Într-un fel, chiar este. Dar mai presus de toate Poezia este o stare. Una pământean celestă ce menţine pe creator în spaţiul mirific al tinereţii.

Cartea de versuri “Olimpienii” (cu o copertă admirabilă), semnată de Ilie Ibănescu-Anemone şi apărută la Editura Lidana din Suceava în această toamnă a anului 2020, care se dovedeşte puţin generoasă cu neamul românilor – “Peste tot se lasă ceaţă, / Satul nu mai are viaţă. / Drumurile sunt pustii, / Cade bruma peste vii” – este cea mai relevantă dovadă a tinereţii fără bătrâneţe. Autorul are resurse nebănuite pentru a susţine un periplu istoric începând cu îndepărtata Antichitate şi până în zilele de acum. În acest sens, titlul volumului este sugestiv, întregul cuprins fiind pus sub aureola unei lumi din care au izvorât toate fluviile culturii universale. Numele zeilor şi ale unor personalităţi consemnate întru dăinuire în memoria omenirii sunt personaje şi în poeziile autorului sucevean: Zeus – “Cea mai puternică divinitate” – Ahile, Apollo, Prometeu, Tezeu, Jupiter, Homer, Telemac şi altele încă, cărora li se adaugă şi cele ale neamului nostru – Decebal, Traian, Zamolxis, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu.

Incursiunea istorică îi oferă lui Ilie Ibănescu-Anemone şi fericite ocazii de a hălădui prin Univers (unul al ideilor prefăcute în metafore, în primul rând), de unde transmite cititorilor propriile trăiri, convins fiind că acestea sunt părţi ale fiinţei umane în general. Peste tot, poetul este însoţit de dorurile sale: “Dorul e nemărginit (…) Dorul arde, nu se stinge (…) Dorul trece şi se duce”. Îi este dor de “steaua albastră”, de “râul albastru”, “de florile albastre”, de “câmpiile albastre”, mai ales de părinţi şi de satul natal: “Mi se face dor de ţară, / De părinţi şi de prieteni”, ţara fiind a “munţilor albaştri” şi “Locul ţării e între aştri”, într-o imagine primăvăratică – “Un giulgiu de albe flori / a îmbrăcat toată ţara”. Mai mult decât atât: metaforicele zboruri astrale îl întăresc pe poet, care scrie: “Am putere să aduc / Cerul aproape de pământ”, pentru că “Trupul meu e ca o stâncă / Apele lovesc în ea, / Dar nu pot s-o sfarme încă” şi “Eu sunt un vârf de lance”. De aici şi îndemnul lăuntric: “Merg spre izvorul luminii / Fuga trec prin orizonturi”, precum piloţii. „Aviatorii sunt îngeri în zbor / Vulturi albi care brăzdează Cerul”.

„Credinţă, Neam şi Ţară”

Prezentul este viu şi în acest volum de versuri al lui Ilie Ibănescu-Anemone. Sub genericul “Trei cuvinte” – “Credinţă, Neam şi Ţară” – autorul îşi mărturiseşte bucuriile („Viaţa-i un strop de rouă / cu rădăcină de lumină”, atât timp cât deasupra se mai află un “Cer brăzdat cu trei culori”), dar şi dezamăgirile, provocate de un timp potrivnic, în spatele căruia se ascund adevăraţii provocatori: cei care nu respectă legile ţării, înalţii demnitari adică, tăietorii de păduri, vânzătorii bunurilor naţionale, importatorii de produse expirate etc. “Totu-i trist în lumea asta / Când nici cerul n-are stele”, “Sanie cu zurgălăi / Unde-or fi căiuţii tăi?”, “Toaca sună până-n Cer, / S-au trezit din somn şi sfinţii”.

Autorităţile Statului Român dorm însă somn adânc şi visează numai alegeri. Mereu în acţiune se află Zmeul – “fiinţă legendară în basmele / Românilor” care mai “Varsă foc pe gură, umblă cu o falcă/ În cer şi cu alta pe pământ”, dar care doar în basme “Este învins întotdeauna / De Făt-Frumos”. “Furii îmi iau din firul vieţii, / Ghemul se face mai mic”.

În faţa unor realităţi grav dăunătoare sănătăţii – trupeşti şi spirituale – poporului român, poetul caută, iar în unele cazuri găseşti soluţii salvatoare. “Sunt trist. Stau singur în faţa / Cerului fără stele”; “Voi da cu săgeata-n nori / Ca să cadă ploaia / Să spele cu stropi de rouă/ Rănile Pământului./ Să rodească o lume nouă, / Cum a fost la început”. Deocamdată însă, şi lui, dar şi nouă, cititorilor, nu ne rămâne decât alternativa plânsului: “Basarabie, apele tale / Plâng pentru tine (…) Pe trupul tău sângerând / Din oasele noastre / Zid de granit îţi vom face…” Mai există, totuşi, un dram de speranţă: “Prin plâns şi rugăciune, prin pocăinţă / Vom primi iertare de la Dumnezeu”.

Da, prietene Ilie! Dumnezeu este bun şi iertător. Dar noi, oamenii, cum suntem? Mă întreb şi te întreb: oare cei care îi năpăstuiesc pe semenii lor fără apărare merită iertarea lui Dumnezeu şi a noastră? Eu unul nu am niciun motiv să le-o acord. Ceea ce, recunosc, e doar o amăgire de care mă agăţ ca de un colac de salvare…

VASILE FILIP

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: