PSD Suceava 2020

O surpriză editorială din cele mai plăcute

Bate de-o vreme în cultură un vânt postmodernist (prost…?) care, într-o furie neomarxistă, încearcă să demoleze tradiţii şi valori, ori măcar să răstoarne scara statorniciei noastre milenare, fără să-şi dea seama cei ce seamănă vânt că îşi taie singuri fusceii folosiţi pentru a se cocoţa la o nemeritată înălţime, de unde sigură e doar… căderea ontologică, furtuna dezlănţuită fiind neiertătoare. Să-şi aducă aminte (prin lectură!) de reacţia lui Vasile Alecsandri la ascensiunea poetică a lui Mihail Eminescu, dacă se încumetă să-şi plece ochii asupra „Cântecului gintei latine” sau asupra „Luceafărului”, a cărui strălucire a fost expediată într-o amărâtă debara. Cât despre canonul literar, se acceptă noţiunea, dar nu se poate aplica decât generaţiei care a crescut cu pretenţia că e singura posesoare a adevărului. În urmă cu peste şapte decenii „adevărul” a fost adus la noi cu tancurile; acum vremurile s-au schimbat, ne-am subţiat, ne-am sofisticat în aşa măsură, încât până şi cameleonul a început să capete culoarea invidiei.

 În aceste condiţii (vitregia lor e percepută doar în anumite momente, când pisica ideologică vocalizează prea tare), se mai şi reeditează opere importante ori apar altele noi, oaze de credinţă şi simţire românească. În 2019, la Editura StudIS din Iaşi, a apărut un volum-surpriză intitulat „Cântece cătuneşti din Război din anul 1914 – 1915” de Costan Vaman Lucan, îngrijitorul ediţiei, pr. prof. muzeograf Mihai Botezat, consemnând pe pagina de titlu că textele din carte sunt „după un manuscris din biblioteca Muzeului Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc”. E de bănuit că manuscrisul a zăcut multă vreme într-un raft, fără să-l deranjeze nimeni, iar abia când a venit la muzeu un om de ispravă i-a dat importanţa cuvenită, aducându-l la lumina tiparului în excelente condiţii grafice, cu contribuţia primăriei câmpulungene şi a descendenţilor autorului. Declar cu convingere că părintele Mihai Botezat a descoperit o comoară pe care a oferit-o cititorilor interesaţi, cartea având în stânga fotocopia unei pagini din original, iar pe dreapta textul tipărit, cu îndreptări minime ortografice şi de punctuaţie. S-a găsit, în acest caz, şi un machetator destoinic, cel ce a dat paginilor o tentă de vechime prin culoare şi prin încadrarea textelor cu viniete de o fineţe medievală. Dar iată şi începutul „kîntecelor”… combatantului Costan Vaman Lucan, dăruit cu „talantul” versificaţiei:Foai verde di-on pasat, / Cînd au batut doba-n sat/ La batai di plecat, / Am zvîrlit coasa pe cîmp / Şi-am pornit pe drum cîntînd, / Lasai mamă, lasai tată/ Şi plecai în lumea toată,/ Lasai fraţi, lasai surori/ Şi plecai cu mari dor, / Lasai mîndră ca o floare / Şi plecai în lumia mare, / Să-mi caut moartia pe hotare”. Autorul versurilor e oştean al Imperiului habsburgic, a jurat loialitate coroanei de la Viena şi, vrând-nevrând, trebuie să plece în slujba unei puteri străine de sufletul său. Versurile, având un aspect evident de doină de jale şi de înstrăinare, izbucnesc aidoma unui izvor, mărturie a ororilor războiului de care au parte ostaşii pe pământ străin: „Frunzuliţa rachiţii, / Pe cîmpul Galiţîii/ Stau feciorii saracii,/ Stau feciorii pravaliţi / Ca snopii de grîu cosiţi (…)”.

 Suntem în faţa unei crinici în versuri, feciorul de pe front e urmărit, pe de o parte, de viaţa tihnită de acasă, iar, pe de alta, de grozăviile de zi cu zi, când până şi la momentul Învierii Domnului „–n loc de pască sfinţită / Mîncam ţernă azvîrlită”. Cât sânge a curs pe câmpul de bătălie ori în „decung” (tranşee), atâta jale exprimă cântarea lui Vaman, un motiv în plus fiind faptul că se află în „ţeri straine”. Ajuns la limita suportablităţii, cătana adresează Cerului o fierbinte rugă pentru toţi camarazii: „Foai verdi fir de linti, / Ajută-ni, Doamne Sfinti, / Tu Ceresculia Parinti, / S-ajungim zili mai buni, / Nu tot chinuri şi suspine / Pe pămînturli straini (…)”.

 Talentul oşteanului nu se opreşte doar la versificaţie, el reuşeşte să dramatizeze despărţirea de iubită într-un dialog viu, cu o aleasă expresie a sentimentelor prin metafore de o rară prospeţime: „– Mergi, puiuţ, cu sanatate, / Dar te rog să-mi scrii vo carte, / Orişiuni ti-i afla,/ Să-m racoresc inima, / Că nici ieu nu ti-oi uita. // – Foai verde fir de nalbă, / Ieu ţ-oi scrie, mîndră dragă, / Capeţi carte cît de grabă, / În tus-patru cornurele / Scris cu lacrămi di-ali mele, / Cu cerniala ochilor, / Cu pana sprîncenilor”.

Luptătorul, aflat departe de oamenii şi locurile dragi, se chinuieşte sub gloanţe şi şrapnele, într-o continuă neodihnă şi frământat de un dor cumplit: „Şi aşa sînt de cu dor / Cum îi ceriul plin de nor”. Războiul e o mare pacoste, voinicul plecat de acasă ajunge să nu se mai recunoască („Foiliţă di-on alun, / Zi şi noapte tot pe drum, / C-am fost ficior tari-odată / Şi-amu sînt frunză uscată”), de aceea i se adresează suveranului ca unul care s-a săturat de suferinţă („Înalaţati Împarati, / Puni paci, nu ti bati / C-au ramas pustiu prin sati!), blestemând fără nicio reţinere (Doamne Sfinte, fă-l gunoi/ Pi cial ci-o-nceput război!”).

O vorbă înţeleaptă aparţinând lumii, din care a făcut parte şi Costan Vaman Lucan, glăsuieşte precum că omul sfinţeşte locul. Încă avem asemenea oameni, în cazul de faţă părintele Mihai Botezat.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: