PSD Suceava 2020

Un răspuns pentru alde Cârcotaşescu

Recent, părintele Costantin Necula, invitat al emisiunii „Universul credinţei”, difuzată matinal, sâmbăta, între orele 7 şi 9, pe TVR1, şi-a început periplul sucevean poposind la Casa Memorială „Nicolae Labiş” de la Mălini, împreună cu producătorul emisiunii, Andrei-Victor Dochia. Dincolo de satisfacţia spirituală pe care am încercat-o, mai ales emoţional, cu acest neaşteptat prilej – ca cel în răspunderea căruia se aşază (cam) tot ce s-a săvârşit în legătură cu personalitatea lui Nicolae Labiş în judeţul Suceava pe plan muzeografic, publicistic şi editorial, din 1975 încoace (iertată fie-mi sinceritatea prea frustă, dar exactă) -, am fost surprins să receptez şi reacţii pe care nu le aşteptam nici măcar din partea cârcotaşilor derizorii. Şi totuşi: „Ce a căutat un preot în casa memorială a unui poet comunist, care cu siguranţă că a fost şi ateu?!” Răspunsul cred că poate fi destul de amplu şi complex, redus, însă, la stricta esenţializare necesară, se rezumă la două aspecte, şi anume:

Părintele Constantin Necula nu este primul preot care a poposit, cu rost, în acest aşezământ muzeistic, fiind precedat de cel puţin doi preoţi suceveni: 1) Părintele poet Constantin Hrehor, care, între altele, a săvârşit, la Mălini, şi un serviciu religios în memoria lui Nicolae Labiş şi 2) Vrednicul de multă laudă şi niciodată îndestulătoare mulţumire, regretatul preot Gheorghe Brădăţanu, care, să nu spunem mai multe, a sponsorizat de cel puţin trei ori Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, din proprie iniţiativă, observând situaţia jenantă în care s-au pomenit organizatorii când nu aveau cu ce să „acopere” masa de prânz pentru toţi participanţii, aşteptată din partea Primăriei locale, cum se îndătinase deja, în ziua a doua a manifestărilor – cele de la Mălini. Surprins, am întrebat, şi eu, cum se va face cu plata? „Popa plăteşte!”, mi-a răspuns prompt părintele Brădăţanu. Şi a plătit… ca popa, cum se zice! Îi va fi mulţumit oare careva, fie şi numai prin creştinescul „Bogdaprosti, părinte”?

A doua faţă a problemei care-i nelinişteşte pe cârcotaşii de vocaţie, cea privitoare la presupusul ateism al lui Nicolae Labiş, aceasta trebuie căutată mai întâi în cea mai autentică sursă scrisă, semnată şi publicată, însăşi poezia lui Nicolae Labiş (dacă suntem dispuşi şi ştim s-o citim; dacă nu… cârcotăşim, că tot e la modă!). Într-un fel de autobiografie lirică poetul notează: „M-am născut iarna, la sfântul Andrei,/ Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă. / Munţii ardeau în lumini şi polei, / Lupii spulberau scântei prin zăpadă” – subl. N. C.) Halal probă de ateism la poetul comunist Nicolae Labiş care-şi revendică intrarea în viaţă sub auspiciile Sfântului Andrei! Nu ale lui Marx & comp.

 Mai departe: volumul de debut al lui Nicolae Labiş, intitulat Primele iubiri, apărut în august 1956 (oferta de publicare datează de pe la sfârşitul anului 1953), după îndelungi „tratative” cu cenzura, se deschide cu poemul Meşterul, din care este de reţinut, ca probă de ateism la un poet comunist, în cel mai întunecat moment al proletcultismului românesc, prima strofă:„ Meşter valah, azi nume de fântână, /Crescut din lutul ce l-ai plămădit /În sprintenă zidire cu trei turle /Şi ie dantelată de granit, / Din cântece pierdute până astăzi /Şi din puterea visului vânjos /Ai închegat, cu palme bătucite, /Minunea de la Argeş mai în jos.” Să-l mai întrebăm pe dl Câcotaşescu ce reprezintă, pentru oricine, „sprintena zidire cu trei turle / Şi ie dantelată de granit”, dacă nu chiar imaginea Mănăstirii Argeş, adică „minunea de la Argeş mai în jos”? Iată cu ce „diversiune” izbuteşte să-şi facă intrarea editorială în literatura română „poetul comunist” şi implicit „ateu” Nicolae Labiş! Nu este oare cazul să ne întrebăm de unde vin sub peniţa lui Nicolae Labiş astfel de reprezentări de sorginte religioasă? Pentru a răspunde, hai să ne uităm puţin prin biografia, nescrisă, a poetului Nicolae Labiş. Observăm că el provine dintr-o familie de învăţători, oameni ai şcolii şi, cumva în egală măsură, până în anul 1948, şi ai bisericii. În vremea şcolarităţii la Poiana Mărului, anii 1942-1946 (învăţătoare fiindu-i mama sa, Ana Profira, originară din Topoliţa Neamţului), religia era obiect de învăţământ, inclus în programa şcolară. Elevii erau îndrumaţi spre biserică de dascălii lor care privegheau, împreună cu familiile, şi la „tratarea” sufletelor, prin spovedaniile şi cuminecările rânduite, ca să nu mai vorbim de rugăciunile pe care copiii le învăţau în familie şi în şcoală (spun toate acestea şi din propria-mi experienţă de viaţă, căci am început clasa întâi când peretele dinspre răsărit (al clasei noastre) era împodobit cu icoane, iar părintele nostru, Ioan Iftimie, produs al Teologiei de la Cernăuţi, un veritabil martir al Bisericii, trecea pe la şcoală cu o anume regularitate, până în anul 1948, când… ştim acum cu toţii ce s-a întâmplat! Apoi Labiş şi-a început studiile gimnaziale la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, începând din septembrie 1946, unde cel mai apropiat profesor şi îndrumător literar i-a fost preotul Vasile Gh. Popa (poet el însuşi, prozator şi, îndeosebi, redutabil folclorist, care la Teologia cernăuţeană promovase şi un seminar pedagogic, devenit profesor şi cu acte în regulă, după ce a parcurs, la fără frecvenţă, studenţia aferentă la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, cu examenul de licenţă trecut exact în anul în care avea să devină… deţinut politic la Aiud, 1960). Aşadar, Labiş a parcurs şase ani de scolaritate (de la vârsta de 7 la cea de 13 ani) sub incidenţa „complicităţii” legale cu educaţia religioasă. Se putea oare ca aceste circumstanţe să nu-şi pună amprenta asupra structurii sale sufleteşti şi să nu se ivească în momentele de inspiraţie, firesc tensionate, din timpul procesului de elaborare creativă, răbufnind nestăvilit, într-un context liric referenţial imposibil de surdinizat în totalitate? Răspunsul se găseşte pe undeva prin critica psihanalitică. Cum stăm, în aceste condiţii, cu ateismul, dle Cârcotaşescu?!

Dar e cazul şi timpul să ne oprim aici (deocamdată), căci, e cel puţin probabil, am clarificat chestiunea ateismului lui Nicolae Labiş. Cât despre cea a comunismului, mi se pare că am bate apa în piuă de pomană, căci ceea ce a fost de clarificat în această privinţă s-a epuizat deja până acum (vezi, între alţi critici de specialitate, Alex. Ştefănescu): Labiş era dotat cu un aşa de puternic talent literar, încât orice temă (impusă sau nu) devenea, sub impactul cu peniţa sa măiastră, poezie autentică, unde provenienţa materialului tematic nici nu mai poate avea (atât de multă) importanţă. Manualul academic de Teoria literaturii, de R. Wellek şi A. Warren, tradus la noi prin anii 1970, ne oferă, în acest sens, ultimele clarificări, prin capitolele Abordarea intrinsecă şi Abordarea extrinsecă a literaturii. Cu asta spunem stop definitiv, căci alde dl Cârcotaşescu n-au timp de citit, fiind atât de prinşi cu problematica atât de vastă şi presantă, acum, a protestelor contra lui… Raed Arafat! Asta-i.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: