PSD Suceava 2020

CU NICU GANE LA „NICU GANE”

De copil, am trăit în atmosfera gănistă prin părinţii mei care au slujit în acest locaş de cultură ce s-a constituit şi pentru mine ca o a doua familie. Băiat năzbâtios şi curios, mi-am însoţit tatăl la lucrările de pe şantierul şcolii. Am privit cu ochii mei – precum E. Lovinescu altădată – ridicarea palatului şcolii (iertată fie-mi asocierea), ridicarea noilor construcţii din perimetrul acesteia, ce devenise între timp macroşcoală prin fonduri de la ministerele industriale ce o patronau. Am fost martor ridicării noilor clădiri: Sala de sport, Internatul, Atelierul-Şcoală şi Cantina.

În special, aceasta din urmă m-a fascinat. După ce veneam de la grădiniţă, nu aveam răbdare măcar pentru prânz. Priveam uimit înălţarea zidurilor – „A doua zi iar /A treia zi iar /A patra zi iar”… cu bucuria copilului ce nu cunoştea legenda Meşterului. În urătura Luminiţei Pavel se vorbea de director ca de un alt meşter Manole pe schelele timpurilor noi; înţelegeam munca, dar nu patima şi sacrificiul. A trebuit să treacă un timp până la înţelesul deplin… Trăiam ca în poveşti episodul cu întreruperea circulaţiei dintr-un capăt în celălalt al oraşului pentru a face loc înaintării marilor planşee care urmau să susţină plafonul extraordinarei şi modernei clădiri. Urmăream vrăjit macaralele, ridicarea zidurilor, iureşul muncii, sufeream ploaia şi zloata, vântul şi condiţiile vitrege. Înclinam să devin constructor, dar mai sigur, macaragiu. Fascinaţiei utilajelor din construcţii i s-a adăugat pasiunea pentru maşini. Mă imaginam apoi şofer de tir, călătorind în locuri îndepărtate. Pe la 5-9 ani eram constructor, pe la zece ani, tirist. Oricum, sunt proprietarul unor amintiri legate de macroşcoala de la „Nicu Gane”. Ne era cald în inimă. „Minunea” de pe Şomuz în sus s-a ridicat fiind şi azi dovada muncii a „Calfe şi zidari /Şi Manole zece /Care-i şi întrece”. M-am mândrit şi mă mândresc cu Meşterul, Constructorul, Directorul!

Ca şcolar, m-am reîntâlnit cu Nicu Gane mai întâi în Povestiri istorice ale lui Dumitru Almaş. Stejarul din Borzeşti m-a impresionat. Un joc de copii, eroic şi tragic. Gheorghe, prietenul din copilărie al lui Ştefan, rămâne „spânzurat de o creangă” atunci când năvălesc tătarii. În amintirea lui, se va face judecată dreaptă de către Ştefan cel Mare. Fiul vestitului han tătăresc Mengli Gherai a fost spânzurat de aceeaşi creangă făcând să „salte apele Trotuşului”. Apoi Domnul a poruncit să se dea foc stejarului şi, în amintirea prietenului, să se ridice biserică.

Însoţind o clasă unde mama era dirigintă, am auzit legenda Comoara de pe Rarău. Pietrele Doamnei erau păzitoarele comorii. „Oricine s-a suit pe Pietrele Doamnei cu gând să sape comorile, înapoi nu s-a mai întors”. Nici Simion care voia să devină soţul lacomei şi trufaşei Catrina.

Dar povestea credinciosului Aliuţă, turcul care şi-a apărat stăpânul cu preţul vieţii! Dar anecdotica povestirii cinegetice Petre Dascălul care a uimit vânătorii englezi cu tactica scoaterii ursului din bârlog: „scoase o lumânărică de ceară albă pe care o lipi de buza puştii, o aprinse, se puse pe brânci şi cu puşca înarmată intră în vizunie… O detunătură urmată de tăcere, apoi vestitul vânător ieşi trăgând cu funia o namilă de ursoaică”, spre mirarea lorzilor englezi care au avut ce povesti în Englitera.

De neuitat, Astronomul şi doftorul care, după un ospăţ, cred că gazdele vor muri în urma consumului exagerat de alimente. Află însă că „Spiţăria mea e cuptorul. Când m-apucă vătămătura, beau un pahar de rachiu şi mă culc pe cuptorul încălzit”. Cât priveşte asprirea vremii, „e ştiut, când mascurul vine cu un pai în gură, vremea o să se schimbe”. Străinii îşi iau tălpăşiţa din „ţara unde cuptorul ţine loc de spiţărie şi mascurii ştiu mai mult decât astronomii”.

Şi tot copil fiind, îmi însoţeam părinţii la spectacolele de la Teatrul Naţional din Iaşi, trăind bucuria că falnicul locaş se ridicase în timpul primariatului Nicu Gane. Şi mă plimbam cu tramvaiul care fusese inaugurat tot datorită strădaniilor sale.

Când am revenit la Fălticeni ca profesor la liceul în care mă şcolisem, m-am simţit mai apropiat de Nicu Gane şi de casa care trecuse demult în proprietatea directorului revistei de etnografie şi folclor „Şezătoarea”, Artur Gorovei. Eram vecini. Respiram aerul pe care îl respiraseră şi ei. Ca diriginte, le-am vorbit elevilor de înaintaşi şi de Zile trăite. Le-am povestit de începutul învăţăturii sale la mândra Şcoală Domnească, unde era dus în braţe de slujitorul tatălui său. Am prezentat frumoasa amintire Din anii Unirii, pentru că Nicu Gane era unionist şi în 1859 s-a prins în Hora Unirii alături de ceilalţi în piaţa din faţa bisericii Adormirii. Alături de colegul Marius Iacob, am organizat concursuri întru cunoaşterea vieţii şi activităţii patronului spiritual al şcolii. L-am sărbătorit la 150 de ani de la naştere, când s-au iniţiat Zilele Şcolii, ca elevi.

În mai puţin de două decenii, îi vom sărbători bicentenarul. Marea familie a elevilor Gănişti are o descendenţă nobilă. „Bătrân lăcaş, ca un stejar” este locul sacru din care au rodit generaţiile ce se întorc recunoscătoare să-l serbeze, pentru că din 1923 liceul îi poartă numele, pe care l-a pierdut în anii tulburi de după război şi l-a redobândit în 1970, la Centenar.

Cu Nicu Gane la „Nicu Gane” ne împlinim ca oameni, ca profesori, ca cetăţeni dându-i bineţe şi recunoscându-l ca fiind legat de istoria urbei căreia i-a lăsat ca moştenire testamentară manuscrisele sale în muzeul fălticenean întemeiat de Vasile Ciurea, altă lumină a existenţei cărturăreşti.

Nicu Gane legitimează spiritualitatea urbei.

SORIN GAFENCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: