Pădurea – poveste fără sfârşit (IV)

Cum ni s-a „evaporat” pădurea

Mărturisesc că învăţătura mea din anii de şcoală, ca şi cunoştinţele acumulate de-a lungul vieţii, nu mi-au fost de niciun folos în cazul unor întâmplări în care am fost implicată, legate de soarta pădurii. Dar să le prezint pe rând.

Eram în curtea casei din Cacica şi auzeam zgomotul drujbei ce mi se părea că vine chiar din zona unde era şi pădurea noastră. Am luat căţelul şi am pornit peste văi şi dealuri… Nu-i prea uşor de ajuns acolo.

Operaţiunea era deja consumată. Am măsurat diametrul cioatelor de la brazii tăiaţi şi mi-am tot notat: 63 cm, 60 cm, 56 cm etc. Era un miros puternic de răşină şi mi se umezeau mâinile din lacrimile buturugilor de unde au fost retezaţi copacii. Am pornit pe urmele ce erau vizibile pe unde au fost traşi buştenii spre locul depozitării. Mai vedeam, pe traseu, cum nişte bucăţi de lemn, sub formă circulară, se rostogoleau spre pârâu. Ajunsă în locul unde erau stivuiţi copacii, de unde se puteau încărca în camioane spre a fi transportaţi, probabil, spre alte zări, nicio dimensiune nu s-a potrivit. Relatând întâmplarea bunului şi regretatului meu vecin Iosif Turza, înţelepciunea lui mi-a venit în ajutor: „Ştiţi ce erau rotocoalele ce zburau pe râpă la vale? Erau bucăţi tăiate de la baza brazilor, pentru a nu se putea face dovada furtului, pentru a nu se potrivit dimensiunile”. Aşa că n-am mai întreprins nimic.

Altădată, m-a informat un consătean că a văzut cum ni s-au tăiat mai mulţi copaci; îi şi cunoştea pe hoţi. M-a rugat să nu-i divulg numele, îi era teamă de consecinţe şi eu i-am respectat dorinţa.

„Îţi sunt de-ajuns patru scânduri”

Aceasta a fost remarca domnului poliţist, de la Poliţia Comunei Cacica, unde am depus şi o plângere.

Aş vrea să fiu cât mai succintă în relatarea momentelor în care am fost implicată, dar tot ce mi s-a întâmplat a fost ca un spectacol halucinant, ce cred că merită cunoscut.

La început, m-am gândit să nu-i denunţ poliţiei pe cei doi „protagonişti” (ei au avut şi ajutoare). Speram să recunoască fapta şi să accepte evaluarea specialiştilor de la ocolul silvic la care am apelat. Nu i-am găsit la domiciliul lor (din alt sat). Erau plecaţi cu familiile lor la mare. Din valorificarea lemnului furat puteau petrece chiar toată vara la mare.

Mai trebuie să relatez şi momentul întâlnirii mele cu cei doi, întorşi de la mare. Întâmplarea s-a petrecut cu peste 15 de ani în urmă, dar nu mi s-a şters din minte, atât a fost de şocantă.

Intrând în biroul poliţistului (cred că şef), privirea mi s-a oprit pe doi bărbaţi în puterea vârstei, frumoşi, voinici, bronzaţi, instalaţi pe două fotolii, în timp ce eu eram ţinută în picioare, după ce străbătusem, pe jos, distanţa, nu chiar scurtă, dintre Cacica şi Pârteşti de Sus, unde este sediul Poliţiei.

Ştiţi ce mi-a spus domnul poliţist? Ceva de necrezut! „Să nu-i jecmăneşti, o să-i dea ei nişte bani, dar dumitale ce-ţi mai trebuie pădurea, îţi sunt de-ajuns patru scânduri!”

Înainte de a-mi spune că voi fi anunţată când mi se vor da banii din pagubă, a vrut să fie ceva mai blând cu mine şi a mai slobozit o „perlă”: „Să fiţi sănătoasă, văd că minte mai aveţi!” Şi i-am replicat: „Eu ce să vă urez… văd că sănătate mai aveţi!”

Până la urmă, însă, nu i-au fost de folos decât patru scânduri. Nu sunt sadică, eu l-am iertat. Să-l ierte şi Bunul Dumnezeu.

Să existe oare un blestem al pădurii? Se pare că asta este percepţia oamenilor de la ţară.

Eram în drum spre poliţie, anunţată să-mi recuperez paguba, din care am primit cam 30% din valoare, când pe drumul comunal din Pârteşti de Sus se desfăşura un cortegiu funerar, însoţit şi de o fanfară.

Pe moment am stat în loc şi lângă mine s-au oprit două femei tot în vârstă, ale căror comentarii m-au surprins: „Vai, săracul, n-avea nici 30 de ani, l-a ajuns blestemul pădurii, că altfel cum de s-a întâmplat să-l urmărească vârful de brad şi să-l omoare, tocmai în groapa în care fugise să se adăpostească, ca să se ferească de copacul pe care îl tăiase”. Cealaltă îi spune: „Am auzit că doamna de la Piatra Neamţ a blestemat şi a aprins lumânări la 7 mănăstiri”. (Despre mine era vorba.)

Precizez că întâmplarea nu se petrecuse în pădurea noastră. Şi, apoi, îmi sunt străine asemenea practici oculte.

***

Când scaieţii şi alte bălării au luat locul copacilor din pădurea noastră, am fost obligaţi să plătim paza pădurii.

Apoi, am dat terenul în grija Ocolului Silvic din Solca, pentru hotărâri viitoare privind soarta pădurii. Plătim, pe mai departe, paza, iar pădurea noastră a rămas doar o amintire. Cum nu întrezăresc vreo soluţie, mi se pare că pădurea rămâne o poveste fără sfârşit. (Va urma)

ELENA DIDOIU,

Piatra Neamţ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: