Pădurea – poveste fără sfârşit (III)

Pădurea – parcul meu

„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila,/ Codrului, Măriei Sale.” (M. Eminescu, „Povestea codrului”).

Chiar aşa, ca în versurile de mai sus, era codrul din Cacica, din perimetrul căruia a primit şi familia mea un lot de un hectar, ca efect al Legii nr. 18/1991 al Fondului funciar. Părinţii mei au fost, cândva, proprietari pe ceva mai mult decât un hectar, dar noi, moştenitorii, ne-am mulţumit cu atât, n-am revendicat şi restul după legea următoare.

Mi-au rămas în memorie, ca momente remarcabile, procedurile autorităţilor locale, precum şi comportamentul localnicilor, pe traseul retrocedării pădurii.

Prima acţiune a fost ca o loterie. Oamenii au fost convocaţi la Căminul Cultural din Cacica şi fiecare a tras câte un bilet dintr-o căciulă. Eu am tras numărul 18 din zona „Dulcea”.

Menţionez că mie nu prea mi-au fost netezite căile vieţii, nu prea mi-a surâs norocul. Totuşi, „lozul” s-a dovedit a fi câştigător.

Îmi amintesc că, atunci când s-a făcut împărţirea, era o zi caldă de iarnă, cu un soare strălucitor. Împreună cu soţul meu, ne-am dus în zona „Dulcea” acolo unde ni s-a indicat. N-am să uit momentele pe care le-am trăit alături de consătenii mei adunaţi aici. Era o atmosferă destinsă şi oamenii ne-au primit cu o generozitate rar întâlnită. Am fost trataţi, după obiceiul locului, cu rachiu şi cu bunătăţi, cum numai gospodinele de aici ştiu să facă. Se cinstea român cu ucrainian, neamţ cu polonez şi… tot aşa. Neavând experienţă şi veniţi de pe drum, de la Piatra Neamţ, n-am fost pregătiţi în niciun fel: nici să fim şi noi atenţi cu oamenii, nici să avem cele necesare preluării pădurii (vopsea pentru marcaj, ţăruşi, unelte). Ne-au sărit în ajutor cei din jur.

Până la numărul nostru, oamenii au preluat, fără vociferări, aşa cum se întâmpla: pădure deasă, pe teren drept, cu brazi înalţi, loturi cu poiene sau văgăuni, cu pâraie şi, pe alocuri, cu nişte copaci rari sau chiar uscaţi, căzături…

Când s-a ajuns la numărul 18, nu-mi venea să cred. Ne-a întâmpinat un adevărat parc: un teren, cu brazi, în majoritate, groşi şi înalţi, cât să ţi se piardă privirea spre cer. Parcă erau aliniaţi, atât era de frumoasă pădurea noastră.

„Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” (M. Eminescu, „Floare albastră”).

Ţinându-ne de mână, aşa am intrat a doua zi, ca într-un sanctuar, în pădurea noastră. Pădurea mi-a trezit şi simţul proprietăţii. Aveam o mândrie ce, aşa cum se spune în popor, parcă nu era a bine şi… chiar n-a fost.

Tot prin tragere la sorţi, am împărţit lotul între noi, cei 4 fraţi. Şi fiecare a respectat rezultatul. Mai târziu, prin dispariţia unui frate şi a soţiei lui, cei trei copii ai lor au preluat partea respectivă, fiind şi ei de bună-credinţă.

În vizitele noastre, pe la începutul verii, la poalele pădurii, ne întâmpinau florile, păsările şi fragii, mai apoi ciupercile… În interiorul pădurii ne răcoream şi absorbeam mirosul puternic de răşină.

Am beneficiat şi de nişte material lemnos, bineînţeles, exploatat după toate regulile.

Toate bune şi frumoase până într-o zi …

Pădurea – veşnica ispită

„Vai de biet Român, săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se’ndeamnă,/ Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară, vara lui/ Şi-i străin în ţara lui.” (M. Eminescu, „Doina”)

Oricărui călător, venind spre Cacica, dinspre Gura Humorului sau Fălticeni, de cum trecea de Vârfu Dealului, i se deschidea o perspectivă de neuitat. Coborând serpentinele – cârniturile, cum le spun localnicii – în stânga îl însoţeau Codrii Bucovinei iar, în depărtare, în faţă, se vedea muntele împădurit, zis Conţoaia.

După cum se observă, am vorbit la trecut, pentru că acum imaginea este una dezolantă. Pădurea a fost mutilată în fel şi chip.

Dezastrul s-a produs şi în fânațul nostru, cu mica limbă de pădure, situat nu departe de şosea. Numai dintr-o creangă, tăiată din fagul secular, un răufăcător a transportat cinci căruţe cu lemn.

Tăindu-se haotic copacii şi neîngrijindu-se scurgerile de ape, s-a întins o mlaştină cât să intri până dincolo de glezne şi s-a deschis o groapă în care intră o căruţă şi un cal.

Succesiv, nişte oameni şi-au instalat aici stânele cu oi. Noi nu le-am cerut nimic. Ne-am fi bucurat să întreţină terenul.

În loc de cerbi, căprioare, porci mistreţi şi iepuri, ce altădată hălăduiau prin pădure şi prin iarbă, într-o zi m-a întâmpinat o haită de câini, de toate rasele. Cred că erau vreo 15 şi se mâncau între ei (terenul este mai departe de sat). Cu siguranţă au fost aduşi aici din altă parte.

Într-o vreme, am constatat că, pe o parte din teren, a fost împroprietărit un om din altă localitate (cu titlu de proprietate). Trei ani a durat procesul, până am recuperat pământul pentru care aveam plan de situaţie şi act de proprietate încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, mai apoi, acte de moştenire oficiale. S-a profitat că noi nu avem domiciliul stabil în Cacica. Apoi, am înstrăinat terenul. (Va urma)

ELENA DIDOIU,

Piatra Neamţ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: