Pădurea – poveste fără sfârşit (I)

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină/ Văile cu flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori.” (Mihai Eminescu, „La Bucovina”)

 

Ţara de Sus, aşa cum este cunoscută Bucovina din vechime, din hrisoave, se prezintă ca un tărâm de legendă. N-o spun numai eu, au spus-o înaintea mea, mai convingător şi mai frumos, cronicari şi istorici, poeţi şi prozatori. Au imortalizat-o în imagini sau în cântece pictori şi compozitori, rapsozi populari. Călători străini au lăsat mărturii emoţionante, în scrierile lor, despre Bucovina.

„Ce oameni aleşi şi ce gospodării frumoase sunt prin părţile astea ale Sucevei! (…)         Frântură de raiu, scumpă inimii noastre, grădină cântată de poeţi, ţărână sfântă în care se odihnesc oasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamătă izvoarele tale şi ce dulce-i umbra codrilor tăi!”, iată doar câteva cuvinte din descrierea pe care a făcut-o Bucovinei scriitorul Alexandru Vlahuţă în „România pitorească”.

 „Dulce-i umbra codrilor tăi!”

Însemnările de faţă au drept scop consemnarea amintirilor mele mai vechi sau mai noi şi nu doar atât, despre acest „plămân” al Terrei – pădurea.

De fapt, ideea acestui demers mi s-a conturat citind într-o publicaţie că există în Europa o ţară unde defrişările, de orice tip, sunt ilegale.

Legătura mea cu pădurea nu s-a produs doar pe baza lecturilor, ci are rădăcini adânci în existenţa mea. Aş aminti că o parte din viaţă mi-am petrecut-o în Cacica – o localitate situată la poalele pădurii.

Mai târziu, am colindat, împreună cu soţul meu, pădurile şi munţii ţării. Îmi amintesc că, din Masivul Giumalău, ce cred că oferă cea mai largă deschidere de orizont spre cele patru zări, soţul meu, care lucra pe munţi, pentru măsurători topografice, ca angajat al unui institut de proiectări silvice, îmi spunea că, de aici, în zilele senine (o parte se şi zăreau) se văd Munţii Maramureşului, Suhardul, Munţii Rodnei, Valea Moldovei şi chiar Ceahlăul. Sper ca datele să fie exacte; de atunci au trecut peste 60 de ani.

Pe atunci, ne entuziasmam şi ne bucuram de razele soarelui, ce des se ascundeau în ceaţa groasă de pe înălţimi, de florile rare de pe stânci, de animalele ce apăreau de după creste : cerbi, căprioare, şi capre negre, de faptul că eram împreună.

Mai adaug un amănunt, privind legătura mea cu pădurea. De la blocul în care locuiesc, situat în centrul municipiului Piatra Neamţ, până în pădure, ajung în 8-10 minute. Acum, trec singură pe podul de peste râul Bistriţa şi, după ce străbat o parte din pădure, mă opresc în cimitirul schitului, vechi de peste 300 de ani, de la poalele împădurite ale Muntelui Doamna şi aprind candela…

Privind retrospectiv, iau ca martore versurile poetului Mihai Eminescu. După cum lesne se va constata, gândirea genială, din poeziile lui M.E., este şi de o actualitate uimitoare.

„Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai/ Împrejur năşteau pustii,/ Se surpau împărăţii, Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creşteau („Muşatin şi codrul”).

Şi codrul a tot crescut câteva sute de ani. Aşa l-am cunoscut şi eu în vremea copilăriei mele. Pădurea a fost şi mai este (câtă o mai fi) o componentă vitală pentru existenţa oamenilor. Aş putea spune că a fost de o generozitate greu de egalat în lumea noastră – a oamenilor. Ne-a dat lemnul ce aduce căldura în casele sătenilor, case construite tot în lemn. Ne-a dat fructele, ciupercile şi câte alte bunătăţi. Ne-a mai dat şi ape limpezi de izvor sau curgătoare. Codrii Bucovinei au fost şi pavăze primejdioase pentru oştile străine în vremuri de restrişte.

„Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetişor” („Fiind băiet păduri cutreieram”).

Şi eu am dormit adesea lângă izvor, la umbra fagului bătrân.

Părinţii mei au fost proprietari pe o porţiune de pământ (fânaţ), situată hotar cu o parte din pădurea satului. În interiorul terenului mai erau o limbă de pădure, un pârâiaş şi un izvor. În mod misterios, izvorul, cu apă limpede şi rece, ca de la frigider, iese din tulpina unui fag secular. Izvorul era o binefacere atât pentru animalele sălbatice, cât şi pentru toţi sătenii care aveau pământ în zonă.

De acest petic de pământ mă leagă multe amintiri. Când eram mică, în timp ce părinţii mei lucrau la fân, eu culegeam flori sau dormeam la umbra fagului, alteori în coliba noastră. Mai târziu, în vacanţe, am muncit aici, alături de părinţi, până am terminat studiile şi am plecat din sat.

Am făcut această incursiune nu pentru a mă lăuda, ci pentru a fi ca termen de comparaţie la dezastrul de mai târziu.

Pădurea – o uriaşă familie

Aşa cum precizam pe la începutul acestor însemnări, există în Europa o ţară unde defrişările sunt ilegale. Ştirea pare neverosimilă şi totuşi este reală.

Norvegia este prima ţară din lume (poate şi singura) unde pădurile sunt, în totalitate, protejate împotriva exploatărilor, indiferent în ce mod. Pe teritoriul ţării nu există companie, întreprindere care să aibă ca obiect de producţie lemnul.

Mai consemnez un fapt surprinzător. De curând, s-a descoperit, în Noua Zeelandă, că pădurea este o uriaşă familie subterană. Doi botanişti neozeelandezi au observat, în vecinătatea unei cărări din pădure, că ceea ce părea o buturugă, o suşă de arbore – adică resturile unui conifer, tăiat deasupra solului – are viaţă în ea.

Percepţia generală este că aceste buturugi sunt un material lemnos mort, dar au identificat, la aceste cioate, ţesuturi vii.

Se mai impune o remarcă: arborii întregi şi sănătoşi trăiesc datorită fenomenului de fotosinteză, de existenţa frunzelor sau a acelor – în cazul coniferelor. Or, suşa nu are frunze.

Ceea ce urmează să scriu e ca un miracol. Specialiştii au constatat că, în pădure, resursele se împart, după nevoi în special, apa, ajutând astfel să trăiască mulţi ani şi cioata, care se conectează la procesele vitale ale copacilor vii.

Botaniştii au numit acest proces „fiziologie comunitară” şi consideră că acest fenomen are o importanţă covârşitoare în cazul penuriei de apă.

Iată cum pădurea ne oferă un model exemplar de convieţuire! (Va urma)

ELENA DIDOIU,

Piatra Neamţ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: