Busuioace, busuioace

„Busuioace, busuioace/De-i creşte şi nu te-i coace,/Că din sămâncioara ta/O răsărit dragostea.”

Astăzi sunt bucuroasă să vorbesc despre busuioc, o plantă/floare tare dragă mie, pe care în fiecare zi o am în casă. După cum reiese şi din textul popular citat mai sus, busuiocul este floarea dragostei, a norocului în dragoste. Un alt text popular, cântat cu măiestrie de Maria Tănase, spune că „Mi-am pus busuioc în păr, mi-am pus busuioc în sân, mi-am pus busuioc la poartă”, de această dată rolul plantei aromate fiind cel al împlinirii în dragoste: „Să mă iubească”. A oferi un buchet de busuioc („struţ de busuioc”) unei fete de măritat era o mare dovadă de iubire şi una cât se poate de frumoasă. De aceea busuiocul era folosit mai ales în descântecele de dragoste.

Busuiocul, după cum spuneam, este simbolul norocului. Nevestele măritate departe de casa părintească, batjocorite de soacră şi ocărâte de bărbat, îşi cântau nenorocul astfel: „Busuioc am sămănat/Numa’ în pământ curat,/L-am udat şi l-am plijit,/Da’ el nu o răsărit./Nu o răsărit defel,/Să nu am parte de el./Nu o răsărit deloc,/Să n-am parte de noroc”. Asocierea este evidentă şi sunt multe exemple în aceste sens: „Busuiocu’ s-o uscat,/Norocu’ m-o lepădat”.

Dragu mi-i cu cine joc, că miroase-a busuioc

Dacă fetele tinere, când ieşeau la horă duminica, îşi puneau busuioc în păr şi în sân, feciorii îl purtau fuduli la brâu ori la pălărie. „Dragu mi-i cu cine joc/Că miroase-a busuioc” zice o strigătură.

Busuiocul nu este doar o plantă a dragostei, el este considerat a fi o plantă sacră, despre el luând naştere multe legende, mituri şi superstiţii. Era nelipsit în practicile oamenilor de la ţară. Se ştie că busuiocul se seamănă în ziua de Sf. Gheorghe, înainte de răsăritul soarelui, pentru a creşte frumos şi a înflori. Fetele se spălau cu ceai de busuioc pe faţă, pentru a fi curate la obraz şi frumoase ca florile. Cu apa în care fierbeau busuioc îşi spălau părul, pentru a creşte des şi bogat, dar şi pentru parfumul deosebit al plantei. Pentru a-şi afla ursitul, fetele îşi puneau busuioc sub pernă la diferite sărbători creştine care se regăseau în calendar. Atunci când se sfinţea o casă nouă, pe acoperiş se lega o cruce de busuioc şi se lega busuioc la grinda acesteia. Busuiocul era prezent în mai toate practicile legate de marile praguri ale vieţii: naşterea, nunta şi moartea. La prima scălduşcă a pruncului se puneau în apă diferite lucruri, printre care şi busuioc. Miresele obişnuiau să-şi pună busuioc în sân, pentru a mirosi frumos, dar şi pentru a îndupleca soarta şi a avea noroc în căsnicie. Nelipsit era busuiocul şi în ritualurile de înmormântare.

Floarea lui Iisus Hristos

Un lucru deosebit de frumos pe care vreau să-l precizez este acela că busuiocul era considerat „floarea lui Iisus Hristos”. Nu întâmplător este obiceiul aşezării busuiocului la icoane. Ce tablou măreţ! Aşa îl simt eu. Mai mult de atât, busuiocul este floarea cu care se sfinţeşte apa, prefăcându-se în aghiazmă. Crucea de busuioc care ne însoţeşte la Bobotează ori în data de 14 septembrie (Ziua Crucii, zi în care se sfinţeşte busuiocul, zi de post) mereu m-a fascinat în copilărie. În ziua de Paşte, dimineaţa, mamele îşi spală copiii pe faţă cu apă în care au pus un bănuţ de argint, un ou roşu şi o crenguţă de busuioc: bănuţul, ca să fie bogaţi, oul roşu, ca să fie sănătoşi şi roşii în obraz, iar busuiocul, ca să aibă noroc, după cum am văzut. Deci, busuiocul este întâlnit în diferite practici şi obiceiuri legate de sărbătorile calendaristice: de Bobotează, de Sf. Gheorghe, de Florii, de Paşte, de Ziua Crucii etc. Crăciunul fiind o mare sărbătoare a noastră, a creştinilor, busuiocul nu putea lipsi din colinde: „Busuioc bătut, bătut,/Rămâi gazdă, eu mă duc”; „Busuioc bătut în masă,/Rămâi gazdă sănătoasă!”; „Busuioc bătut în loc,/Rămâi gazdă cu noroc!”; „Streaşină de busuioc/Rămâi gazdă cu noroc!”.

Nu putem trece cu vederea proprietăţile terapeutice ale plantei numită busuioc. Pe lângă faptul că este folosit în calitate de condiment de către gospodine, busuiocul este o plantă de leac folosită cu succes în medicina ţărănească. Ceaiul de busuioc este un eficient antitusiv şi expectorant. Femeile obişnuiau să ardă busuioc sfinţit la biserică, iar cenuşa rezultată o foloseau în scop terapeutic. Frunzele plantei se puneau pe bube pentru a scoate afară răutatea, puroiul. Dacă se punea busuioc pe jăratec, ieşea un fum care, inhalat pe nas de persoana bolnavă, i se curăţau căile respiratorii.

Eu vă las cu noroc, cu bucurie şi pace!

„Busuioc crescut pe prag,/Eu te las, lume, cu drag!”

LENUŢA RUSU,

Fălticeni