Răutatea, patimile urâţesc şi îmbolnăvesc omul

Opera ilustrului romancier Feodor Dostoievski, despre care scriitorul Vlad Pohilă, prea devreme plecat dintre noi, probabil, lăsându-ne să înţelegem mai bine lecţia de regret, pe care ţi-o dă o personalitate când te părăseşte, o putem găsi într-o sinteză reuşită în cartea sa „Şi totuşi, limba română…”, apărută la Editura „Prometeu”, Chişinău, 2008. Vlad, aşa cum obişnuiau să-i spună cei care, prin sinceritatea lor reverenţioasă îl apreciau şi-i recunoşteau talentul de scriitor, dar şi averea sa intelectuală, lăsate să fie descoperite din materialul genetic fertil, vedea în Dostoievski „omul fericit prin suferinţă”. Este mai greu pentru homo contemporanus, conectat cu mintea şi dorinţa la succes, să înţeleagă reflecţiile prinţului Mîşkin (personajul central din romanul „Idiotul” de F. Dostoievski) că „nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă”. În fericirea câştigată sau cucerită prin efort, dar mai ales prin suferinţă, spune prinţul „nu există nicio nedreptate”.

Reflecţiile despre fericire prin resemnare sau cuminţenie în faţa durerii duc la ideea de frumos ca ideal, ca sublim, ca sacru, cuvinte care azi fie că pe unii îi sperie sau enervează, fie că sunt respinse sau persiflate de alţii. Indiferent dacă unii, prin natura lor ostilă, descurajează aceşti termeni să funcţioneze ca virtuţi, mai sunt, cred, mulţi, care au voinţă şi dorinţă să-i recupereze prin credinţa de bine, prin valoarea faptei, necesare atât de mult mediului în care trăim astăzi. Doar aşa recunoaştem că „Frumosul (sublimul) va salva omenirea”. Ideea dostoievskiană, referitoare la frumos, vine din comportamentul acelor personaje simple la port, la chip, fără ifose în raport cu cei din jur, indiferent ce rang sau funcţie au (dar, înclin să cred că ori nu le au, ori nu sunt prea înalte), cărora le lipseşte cu desăvârşire interesul sau orgoliul.

Fără aluzie sau ipocrizie că lumea e aşa (cum suntem noi) sau altfel şi că nu mai există oameni care să-ţi inspire perspectiva luminii, nu mă opresc să tot caut în mine, în primul rând, şi în ceilalţi chipuri pe care le poţi îndrăgi aşa cum ar fi cele create de F. Dostoievski – prinţul Mîşkin din „Idiotul” şi Aleoşa din „Fraţii Karamazov”.

Obişnuiţi să apreciem oamenii conform ierarhiei sociale sau, mai trist, să-i respectăm în funcţie de grosimea stratului material, prinţul Mîşkin şi Alexei Karamazov sunt selecţii ale omului frumos, înfăţişându-i pe acei de o valoare plenară, care, chiar în minoritate fiind, reprezintă orbita binelui. Frumuseţea lor e o beatitudine între trup şi suflet. Prinţul „să fi avut douăzeci şi şapte de ani, scund şi îndesat, părul creţ, cu ochi cenuşii, dar plini de foc. Faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, totuşi lăsa să se ghicească un temperament frământat de clocotul unor pasiuni mistuitoare”. Rupt din acelaşi mediu select al Rusiei creştine de cândva, al treilea fiu Karamazov, „nici prea expansiv, nici prea vorbăreţ, stăpânit de o frământare lăuntrică, lui Aleoşa îi plăceau oamenii şi toată viaţa avea să păstreze o încredere oarbă în ei. Pudic şi cast, în vârstă de numai douăzeci de ani, ochii săi refuzau să mai privească dezmăţul în care se bălăcea taică-său. De altfel, era destul ca Aleoşa să apară undeva, ca toată lumea să-l îndrăgească”. De fapt, oameni care, în ciuda valului, păstrează în ei o pudoare feciorelnică pe care şi-o menţin până la absurd, sunt stăpâniţi mult mai mult de simţul realităţii. Şi Dostoievski vorbeşte prin gura personajului său că „în sufletul unui realist nu credinţa este aceea care se naşte din minune, ci minunea ia naştere din credinţă”. Apropiaţi îngerilor, aceşti doi bărbaţi apologetici, au puterea lui Atlas, pentru că, spune autorul, „singura cale spre care fusese cu deosebire atraşi, oferind un ideal sufletului zbuciumat”, a fost acela „de a ieşi din beznă la lumină”. Respinşi de societate, fără şansa de a se putea încadra în ea, omul, antrenat în virtuţi, a împins lumea din umbră spre lumină. E ceea ce spunea şi Eminescu despre dascălul cu haina roasă în coate – „universul fără margini e în degetul lui mic”.

 Preocupat de universul moral, Dostoievski descrie infernul suferinţei umane, pentru că secularizarea în care trăim şi spre care ne îndreptăm tot mai mult nu mai are nicio frână. Câte un erou dostoievskian ne invită să ne exercităm puterile sufleteşti şi virtuţile, ne convinge să fim smeriţi (fără a exclude discernământul). A fi un creştin smerit înseamnă să fii inteligent şi să ai multă dragoste. Această virtute stă în sufletul lui Aleoşa, care din mare iubire pentru fratele său, Ivan, un tânăr „excepţional de înzestrat din fire”, cu „o aplecare deosebită pentru învăţătură”, reuşind să „dovedească într-un mod palpabil superioritatea intelectuală”, găseşte o explicaţie pentru erezia care îi macină sufletul: „E zbuciumul unui om înarmat cu o hotărâre mândră; sunt frământările unei conştiinţe puternice şi adânci! Dumnezeu, în care nu crede, şi adevărul lui au început să-i câştige inima, ce se îndărătniceşte să nu se supună… Dumnezeu o să învingă! Iar Ivan ori se va scula din morţi la lumina adevărului, ori se va prăbuşi mistuit de ură, căutând să se răzbune pe sine însuşi şi pe toată lumea pentru că s-a pus în slujba unei idei în care nu crede”. Explicaţia cu care, din iubire de frate, Aleoşa îşi apără fratele ateu, spune că ura, răutatea, patimile urâţesc şi îmbolnăvesc omul.

Cu un îndemn la umanitate, el însuşi fiind un model de dragoste, părintele Zosima din „Fraţii Karamazov” vrea să convingă prin exemplul propriei smerenii că mila creştină este justiţia cea mai adevărată. Fără să îmi torn cenuşă în cap, în raport cu opiniile celor care resping consolidarea şi lărgirea unei societăţi creştine, sau poate nu l-au citit pe Dostoievski şi nu acceptă pledoariile creştine ale scriitorului rus, care îndeamnă omenirea să trăiască frumos duhovniceşte, recurg la vorbele bătrânului Paisie, că ordinea duhovnicească disciplinează interiorul, conştiinţa morală, poate suplini lipsa dragostei: „Toate pedepsele existente, deportarea, ocna, bătaia nu reuşesc să îndrepte şi, mai ales, nu înfricoşează aproape pe nimeni. (…) Dacă există ceva care ocroteşte societatea, chiar în vremurile noastre, îl îndrumează pe făptaş pe calea cea bună şi face din el om, este numai şi numai legea lui Hristos, lege care vorbeşte prin glasul conştiinţei sale”. Tot el susţine că adevărata judecată „ar fi în mâinile societăţii”, doar ca aceasta să fie „întruchipată în biserică”.

 Universul dostoievskian este luminat de teze creştine, pe care dacă le-am exersa mai mult, dacă am face din viaţă o lecţie de morală, relaţia dintre minte, suflet şi trup şi-ar da întâlnire. Calea unităţii celor trei este dragostea, pe care o invocă chiar Dmitri, fratele cel mare al Karamazovilor, pe care nu acuzaţia morţii tatălui îl deprimă, dar lipsa dragostei pentru celălalt: „Există suflete mici care, în meschinăria lor, acuză o lume întreagă. Faceţi însă ca sufletul acesta să fie uluit de îndurarea dumneavoastră, dovediţi-i dragoste şi el îşi va blestema fapta”.

Recunoscându-mi predilecţia pentru opera lui Dostoievski, mă întreb dacă epoca postadevărului să fie din vina „cinismului nostru, a epuizării premature a gândirii şi a imaginaţiei ce se constată în sânul societăţii noastre atât de tinere şi totuşi atât de timpuriu îmbătrânite”? („Fraţii Karamazov”). Dacă noţiunile noastre morale nu ar fi răsturnate sau inexistente din ce în ce mai mult, aş spune şi eu ca acuzatul Dmitri Karamazov fără să fiu acuzată: „Oamenii sunt mai buni decât mine, fiindcă nu m-au osândit, ci au căutat să mă izbăvească”.

SILVIA STRĂTILĂ

Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: