Despre Bucurie

A încerca să scrie cineva despre Bucurie e ca şi cum ar dori să prindă gândul şi să-l lege de un lujer de floare.

E mai uşor a rosti cuvânt despre tristeţe, nemulţumire, despărţire, gelozie, ură decât a găsi cuvântul potrivit pentru înălţătoarea stare a sufletului – Bucuria.

E omul bucuros când îi sănătos ? Nu, n-are vreme, copleşit de griji, să fie bucuros şi să mulţumească Celui de Sus pentru sănătate. I se pare ceva firesc. Preţuieşte sănătatea după ce o pierde.

E omul bucuros când i se naşte un prunc? Şi da şi nu ! Grijile pentru creştere, educaţie, rost în lume îi umbresc Bucuria.

E omul bucuros când îi apare o carte, rod al harului şi al efortului? Nu, că îndată îl năpădesc întrebările: cine, ce, cum va spune, va scrie, va preţui, va denigra… Şi bruma de Bucurie s-a risipit.

Când totuşi e omul bucuros? Acea Bucurie care-i luminează faţa, îi umple inima, îi alungă singurătatea, care-i face nopţile lungi, clipele şi zilele obositoare, sărbătoare !

Îi privesc adesea pe trecătorii ce ajung la noi. În mod deosebit pe ai noştri. Pe chipurile lor se citesc şi oboseala drumului, şi greutăţile din lumea de unde vin, şi nemulţumirile din viaţa de familie şi nesiguranţa zilei de mâine, şi crispările sufletului.

La începutul cuvântului meu par absenţi, abătuţi, chiar trişti, obosiţi de tot şi de toate. E ca şi cum numai cuvintele mele le-ar mai lipsi ca să simtă şi mai acut greutatea vieţii. Treptat-treptat, se produce o schimbare. La început, abia vizibilă, iar spre sfârşitul întâlnirii, gândurile noastre, ale celui ce vorbeşte şi ale celor care ascultă şi cu sufletul, nu numai cu urechile trupului, se împletesc armonios ca într-o cântare lină, aducătoare de pace şi mulţumire.

Ce au ascultat nu era cuvântul numai al rostitorului, ci al Celui care i l-a dăruit spre alinarea sufletelor lor. Ca după un somn greu, s-au risipit grijile cele până atunci stăpânitoare despre trup şi lume, şi sufletul s-a înălţat căutând spre clipa când, la Judecată, se vor pune în talerul balanţei şi rugăciunea, şi credinţa, şi dragostea, şi iertarea, şi milostivirea, şi lacrima de părere de rău pentru cele făptuite. Dar se va pune, mai presus de toate, smerenia inimii înfrânte cu care omul se apropie, cutremurat, de Sfânta Taină a Euharistiei.

Bucuria cea mare, adâncă, a mărturisirii lui Hristos, inundă sufletul creştinului, iar mintea sufletului îl face să înţeleagă că nu poate fi Bucurie deplină decât împreună, minte şi suflet, făcând o singură mărturisire.

Iar Bucuria aceasta e lină, e fierbinte, aduce zdrobire sufletului învârtoşat şi-l face să fie fără încrâncenare. Se face sufletul ca ceara pe care se aplică cu delicateţe, nu cu silire, ca o pecete de lumină, numele Mântuitorului. Şi această stare se datorează frumuseţii Sfintei Scripturi pictate care, ca o hlamidă tainică, a împodobit umerii ctitoriei voievodale – Voroneţul.

Pentru câteva clipe, mulţi din cei care au ascultat sunt alţi oameni. Sau sunt cum ar trebui să fie oamenii înţelepţi a căror minte e în conlucrare cu inima spre cele bune şi plăcute Mântuitorului. Lacrima ce izvorăşte şi se revarsă pe obrazul ce era la început încreţit de griji şi de nemulţumiri, alină, mângâie, luminează nu numai faţa, ci mai ales sufletul obosit. Poate ieşind pe poarta Mănăstirii vor fi luaţi iar de val. Poate vor păstra clipa de intensă trăire până vor intra în casa lor, poate nici până atunci.

Pentru câteva clipe furate trecerii vremii, au fost în lumea Bucuriei.

Monahia

ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: